La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 14 noiembrie 2011, de la ora 18, s-a desfășurat cea de-a cea de-a șaisprezecea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR… Discuţiile au stat sub semnul unei noi provocări: descifrarea mecanismelor ficţionale de înfiripare şi destrămare a unui miraj, precum şi problematizarea pendulării între autoamăgire şi luciditate în trasarea propriului destin. Am ales drept punct de plecare tulburătorul destin încremenit în inerţie, sub învăluirea unei vanitoase iluzii, al lui Giovanni Drogo din incitantul roman DEŞERTUL TĂTARILOR al lui DINO BUZZATI, în traducerea Niculinei Benguş-Tudoriu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului Deșertul tătarilor al lui DINO BUZZATI printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului italian:

I. ROMANELE:

1. BARNABO, OMUL MUNŢILOR (1933) – povestea de o simplitate intensă şi profundă a unei parabole, amintind de atmosfera dezolantă din Deşertul tătarilor, a lui Barnabo, paznic la Casa Pădurarilor dintr-o vale înconjurată de munţi impunători şi intimidanţi, nu foarte departe de frontiera nordică. În inima muntoasă a peisajului aspru şi ostil se găseşte Pulberăria, un depozit amenajat la înălţime, printre stâncile abrupte, la care paznicii fac cu schimbul de gardă, sub ameninţarea unui posibil atac al bandiţilor ce bântuie zona. Barnabo asistă, paralizat de frică, la un astfel de asalt, sfârşit în sânge, unii dintre camarazii săi fiind ucişi cu bestialitate. Aşteptarea răzbunării îi macină zilele şi nopţile, însă odată sosit momentul mult aşteptat, Barnabo alege, de data aceasta însă nu din laşitate, să nu acţioneze şi să lase bandiţii nepedepsiţi, intuind că refuzul răzbunării sale este singurul mijloc de a întrerupe nesfârşitul lanţ de crime ce se profilase pe bolovănişurile din preajma Pulberăriei.

2. SECRETUL PĂDURII BĂTRÂNE (1935) – dacă în textul din 1933 asperităţile peisajului montan îşi găsesc doar o proiecţie insinunantă şi obsesivă în frământările lui Barnabo, aici forţele naturii prind viaţă, dezvăluind o lume de poveste în care binele şi răul sunt cântărite şi balansate de către spiritele pădurii. Atunci când pragmaticul colonel Sebastiano Procolo hotărăşte să taie seculara pădure moştenită de la unchiul său, ignorând avertismentele oamenilor sau chiar ale forţelor naturii, luând în calcul chiar posibilitatea crimei pentru a înlătura împotrivirile nepotului său, Benvenuto, spiritele pădurii îl condamnă la moarte, iar umbra sa decide să îl părăsească, indignată de dezumanizarea sa dezonorantă. Degradarea nu este însă ireversibilă, cazul aparent pierdut al colonelului se pare că încă are salvare, într-o ispăşire prin moarte, precum în multe din textele buzzatiene.

3. MARELE PORTRET (1960) – roman ce exploatează potenţialităţile ficţionale ale SF-ului, proiectând într-un viitor nu foarte îndepărtat (aprilie 1972) povestea de iubire, sfidând moartea, a emeritului fizician Endriade pentru mult mai tânăra sa soţie, frivola Laura, moartă într-un accident de automobil alături de amantul ei. Departe de a se resemna, Endriade nu acceptă dispariţia Laurei şi o reînvie, reconsituindu-i gândurile şi dorinţele şi atribuindu-le unei instalaţii, unui automat pus în mişcare de un creier uriaş şi animat de un suflet pervers şi criminal pe măsura pornirilor explozive ale Laurei. Pierderea controlului asupra capriciilor automatului este previzibilă, maşinăria va aspira spre singurul lucru pe care nu îl poate avea, moartea (cu toate că, prevăzător, Endriade îi crease iluzia că ar avea posibilitatea sinuciderii), iar o crimă odioasă îi va aduce sfârşitul mult aşteptat, Endriade distrugându-şi în cele din urmă cu oroare propria creaţie.

4. O DRAGOSTE (1963) – ultimul roman al lui Dino Buzzati, în care mulţi au recunoscut reverberaţii autobiografice din convulsiile unei iubiri târzii a autorului, negate însă răspicat de acesta. Romanul gravitează în jurul amorului controversat, la graniţa ridicolului, care îl mistuie pe arhitectul cincuagenar Antonio Dorigo (nume cu o sonoritate asemănătoare lui Drogo) pentru tânăra cu alură adolescentină Laide (alt nume semnificativ, laido însemnând în italiană „respingător, scârbos, obscen”), care i se vinde cu nonşalanţă, dar şi cu o indiferenţă ce îl subjugă total. Chinurile geloziei, umilinţele, sfidările şi capriciile Laidei sunt suportate fără urmă de demnitate, în aşteptarea disperată a vindecării, care se iveşte neaşteptat, în momentul în care Laide îi mărturiseşte posibilitatea unei sarcini neprevăzute. Eliberarea de sub imperiul pasiunii, detaşarea de iubirea ce îl subjugase aproape doi ani îl aduce însă din nou în bătaia umbrei negre a morţii, de care uitase cu desăvârşire, dragostea fiind singurul antidot al obsesiei morţii, aducându-i odată cu veninul chinurilor ei, dulceaţa uitării iminentului sfârşit.

II. POVESTIRILE – insistând pe câteva titluri ce se regăsesc în cele două volume de proză scurtă apărute până acum în limba română, CELE MAI FRUMOASE POVESTIRI și MONSTRUL COLOMBRE ȘI ALTE CINCIZECI DE POVESTIRI:

1. CEI ŞAPTE SOLI – povestire ce exploatează aceeaşi inepuizabilă putere de auto-iluzionare din Deșertul tătarilor, doar că perspectiva aici este răsturnată: dacă Giovanni Drogo încremeneşte în aşteptare, claustrându-se într-o fortăreaţă de graniţă, irosindu-şi viaţa în nemişcare, neobositul călător din această parabolă porneşte într-o neîntreruptă căutare a hotarului împărăţiei tatălui său, îndepărtându-se tot mai mult de capitala din centrul ţării, cu care pierde în final orice cale de comunicare, odată cu plecarea cu veşti a ultimului mesager, cel de-al şaptelea. Drumul se dovedeşte fără sfârşit, ţinta iluzorie, prelungindu-se în necunoscut, exercitând acceaşi fascinaţie nelămurită precum cea resimţită de Drogo în faţa pustietăţii interzise, acoperite de neguri, a deşertului tătarilor.

2. ASALT ASUPRA MARELUI CONVOI – alt text tipic buzzatian, în care aşteptarea are un rol covârşitor, iar eşecul este iminent: destinul faimosului haiduc Gaspare Planetta, îmbătrânit după o detenţie, cu trupul zdruncinat de boală, se frânge în singurătate, într-o încercare din start ratată de a ataca de unul singur Marele Convoi, visul său de o viaţă, la care nu renunţă nici măcar în pragul morţii.

3. ŞAPTE ETAJE – povestire care gravitează în jurul obsesiei majore din prozele buzzatiene: scadenţa morţii. Giusepe Corte este internat într-o casă de sănătate multietajată în care bolnavii erau repartizaţi pe etaje în funcţie de gravitatea bolii, de la cei la care aceasta este într-o formă uşoară la etajul şapte la muribunzii cazaţi la primul etaj. Giusepe va străbate întregul periplu, de la etajul şapte până la primul etaj, înţelegând treptat că galopul bolii este ireversibil şi că perspectiva morţii este tot mai apropiată.

4. ECHIVALENŢĂ – succesiune de diagnostice pe care un doctor le oferă soţiilor unor bolnavi, în care scadenţa morţii este tot mai îndepărtată de data aceasta: trei luni, un an, trei ani, douăzeci de ani, cincizeci de ani… Chiar dacă intervalul este mai lung sau mai scurt, umbra morţii şi spectrul bolii sunt mereu prezente. Presimţire care s-a adeverit tulburător şi în destinul lui Dino Buzzati: acesta și tatăl său au fost răpuși de aceeaşi boală, cancer de pancreas, la 52 de ani distanţă.

5. MANTAUA – o povestire ce alunecă în tărâmul miraculosului, având din nou în centrul său moartea, de data aceasta întrupată într-un personaj misterios şi milostiv care îşi însoţeşte victima într-o ultimă vizită a lui Giovanni, cu rănile ascunse sub o lungă manta, la mama şi fraţii săi înainte de a-l însoţi în ultima lui călătorie, de data aceasta fără întoarcere.

6. CÂNTEC DE RĂZBOI – povestire ce explorează aceeaşi temă a călătoriei fără sfârşit, de data aceasta a unor soldaţi cărora li se promite un destin eroic şi dulceaţa victoriei, dar care presimt că mărşăluiesc spre moarte pe acordurile unui cântec rău prevestitor.

7. MONSTRUL COLOMBRE – fuga lui Stefano Roi de ameninţarea ghicită în propriul destin, sub forma unei făpturi fantastice, a unui peşte misterios care îl urmăreşte cu răbdare şi perseverenţă pe toate mările pe care acesta navighează cu disperare pentru a se ascunde. În pragul morţii, după o viaţă irosită într-o iluzorie fugă, Stefano decide să-şi înfrunte propriul sfîrşit prin luptă, însă descoperă cu amărăciune că acel colombre, îmbătrânit şi el de urmărirea fără preget, nu era o ameninţare, ci purtătorul norocului său, a Perlei Mării, care i-ar fi oferit celui ce o stăpâneşte bogăţie, dragoste şi linişte sufletească.

8. HAINA VRĂJITĂ – din aceeaşi sferă, de data aceasta un pact cu diavolul, promisiunea bogăţiei infinite printr-o haină din al cărei buzunar personajul va scoate saci de bancnote, însă cu preţul unor crime oribile ce se petrec departe de el, dar de unde de fapt dispar acei bani. Arderea hainei îl va readuce pe protagonist în punctul de plecare, toate bogăţiile se vor volatiliza, rămânând în urmă coşmarul unei culpe apăsătoare.

9. UBICUITATE – o nouă intruziune în sfera miraculosului, de data aceasta personajul purtând chiar numele autorului, Dino Buzzati. Pasionat de magie, deşi oarecum sceptic, acesta citeşte în fiecare seara câte o formulă dintr-o carte de magie, în speranţa că până la urmă va descoperi cuvintele secrete care îi vor conferi puteri supraomeneşti. Imposibilul se întâmplă şi Dino va nimeri formula care îi dă darul de a se teleporta, de a ajunge cu viteza gândului în orice colţ de lume ar dori, însă descoperă cu uimire că această putere infinită îi este în zadar dacă doreşte să-şi păstreze viaţa şi horărăşte să nu o folosească pentru a fi în siguranţă. Dacă personajul Dino Buzzati alege să-şi ţină ascuns darul ubicuităţii, autorul omonim îl va folosi însă cu prisosinţă, purtându-şi cu nonşalanţă cititorii prin cele mai fascinante cotloane ale densei sale opere literare.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU: «“Sed fugit interea fugit irreparabile tempus.” (P. Vergilius Maro, Georgicon libri) – Însă, în vremea aceasta, timpul zboară – timpul, care nu mai poate fi recuperat, zboară.

Acest motiv literar, al goanei de nestăvilit a timpului, constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului Deşertul tătarilor al autorului italian Dino Buzzati. Acesta este romanul pe baza căruia au fost purtate discuţiile întâlnirii din 14 octombrie a „cititorilor celebri timişoreni”.

În primul rând, întrucât o mare parte din dezbateri s-au îndreptat în respectivele direcţii, voi insista asupra problemei trecerii timpului, asupra necesităţii de a căuta şi a găsi un sens vieţii şi despre statutul de „învingător”.

În legătură cu trecerea timpului, însuşi personajul principal, Giovanni Drogo, poate fi considerat un veritabil etalon prin care se măsoară cursul neostoit al anilor. Ajuns la fortăreaţa Bastiani, fortăreaţă aflată chiar la graniţa cu… deşertul, Drogo aşteaptă entuziast să îşi împlinească misiunea de militar. Îndreptându-se către locul cu pricina, un bătrân căpitan pe care îl întâlneşte întâmplător, îi vorbeşte despre trecutul glorios al Fortăreţei şi despre onoarea de a fi slujit acolo. Mai mult, îi spune despre hoardele de tătari care năvăleau în deşertul ce se întinde dincolo de Fortăreaţă şi despre ordinea şi disciplina care guvernau asupra militarilor. Însă toate acestea sunt de domeniul trecutului, în prezent Fortăreaţa nemaioferind oportunităţi de afirmare. Cu gândul că nu va face decât un stagiu acolo, Giovanni Drogo acceptă să rămână în acel hotar. Bineînţeles, deşertul nu a contenit să îşi prezinte mirajele şi iluziile care se activau ori de câte ori Giovanni se hotăra să părăsească inerţia şi automatismul vieţii de la Fortăreaţă, în favoarea unei cariere la oraş unde va putea să îşi afirme idealul de glorie şi să îşi împlinească misiunea de soldat. Însă ezită, sperând, precum colegii săi, că intr-o zi vor apărea mult-vestiţii tătari şi se vor relua vremurile strălucite de odinioară. Dar tătarii nu se arată decât în clipa în care Drogo, bătrân şi bolnav, părăseşte Fortăreaţa. Totuşi, el întâlneşte un soldat tânăr şi entuziast pe care îl va avertiza în legătură cu realităţile ce se petrec la Fortăreaţă.

Aceste trei personaje – bătrânul căpitan, Giovanni Drogo şi tânărul soldat – atrag atenţia asupra unei structuri ciclice care caracterizează întâmplările ce se desfăşoară în roman. Toţi trei au un singur ţel: desăvârşirea misiunii de militar. Însă pentru aceasta e nevoie de participarea şi câştigarea unor bătălii, ceea ce la Fortăreaţa Bastiani nu se mai întâmplă de mult. Doar ultimul din cei trei reuşeşte să împlinească misiunea sa şi a celor care au sperat şi au crezut în realitatea izbucnirii unui conflict cu tătarii. Avem de-a face aşadar cu un soi de metempsihoză în care nu trupul e acela care moare, ci statutul de militar. Astfel, odată ce bătrânul căpitan se retrage din viaţa cazonă, Drogo pare a-i lua locul. Însă nici el nu apucă să îşi materializeze idealul pe care însă îl va împlini tânărul nou-sosit.

Tot în sfera trecerii timpului, se încadrează şi problema aşteptării – a unui scop, a unui ţel care să definească specificul fiecăruia. Raportându-ne la personajul lui Dino Buzzati, această aşteptare e îndreptată înspre confruntarea şi învingerea unui inamic. În acest context, romanul buzzatian a fost comparat cu parabola kafkiană În faţa legii. Oare şi Giovanni Drogo, la fel ca şi personajul lui Kafka, a ezitat prea mult să îşi împlinească scopul, iar atunci când au apărut tătarii, boala şi vârsta înaintată l-au reţinut de la aceasta, demonstrându-i că deja e prea târziu? Oare chiar nu mai putea participa la nicio luptă? Acestor întrebări le va răspunde finalul romanului: ba da, mai există o luptă – una la care, inevitabil, participă fiecare om (militar sau civil). E vorba despre lupta împotriva ultimului inamic: moartea. O bătălie care din start pare pierdută. Însă în contra acestui duşman pe care omul nu îl poate evita şi nici înfrânge va sta mereu sentimentul gloriei, al slavei, al salvării finale, sentiment ce nu îl poate încerca decât acela care a luptat până la capăt. Astfel, Drogo, fiind încă animat de o aprigă dorinţă de a purta şi a câştiga o bătălie, a luat chiar ultimul moment din viaţa sa drept un război, iar astfel, în final, şi-a împlinit menirea.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Cea de-a 16-a întâlnire din cadrul atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timișoara a avut loc în 14 noiembrie și a stat sub semnul discuțiilor pornite pe marginea cărții lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Plecând de la povestea locotenentului Giovanni Drogo, romanul atinge o largă paletă de probleme și interogații încifrate de simboluri multiple, toate acestea fiind așezate sub „umbrela” stilistică a unei proze scurte cu vădite influențe romantice. Repartizat la o fortăreață de graniță menită să respingă prezumtivele invazii ale tătarilor, tânărul Drogo pleacă la drum cu speranța dobândirii faimei. Odată ajuns însă, Giovanni descoperă, pas cu pas, că visul său de glorie amenință să prindă contururile ferme ale unui coșmar fără ieșire: fortăreața Bastiani nu este ce pare a fi, ea aducând mai degrabă cu o redută inutilă, populată cu soldați după chipul și asemănarea deșertului înconjurător; cu alte cuvinte, fortăreața Bastiani era menită pieirii și uitării definitive, pericolul invaziei fiind doar un produs al unei imaginații care dorea să instaleze iluzia în mijlocul realității anoste, căci, pentru a putea să trăiască, soldații aveau nevoie de un sens al datoriei lor, de un crez călăuzitor. Fără himera invaziei viața lor se reîntorcea în obscuritate. Hotărât să părăsească fortăreața, Drogo amână momentul, sperând în declanșarea bătaliei. Încetul cu încetul însă, el începe să deprindă stilul de viată dintre zidurile claustrante, obișnuindu-se cu obiceiurile militare și cu regimul cazon, așa încât, într-un timp relativ scurt, problemele întâmpinate la intrarea în fortăreață intră în reflexul său și sunt percepute ca niște simple banalități de rutină.

Lunile trec, la fel și anii, iar Giovanni Drogo continuă să trăiască împăcat cu sine și cu așteptarea ce pare că dizolvă timpul și spațiul, aruncând în derizoriu orice convenție socială. Plecând în permisie, pentru câteva zile, în satul său natal, Drogo își vede toate vechile legături rupte, prietenii, familia și cunoscuții văzându-și de viețile lor, vieți din care el, odată plecat, nu se va mai putea întoarce, cu adevărat, niciodată.

După alți ani de așteptare și de înjumătățire a efectivului fortăreței, bătrânului și bolnavului Drogo îi este dat să afle că invazia va avea loc. Aflat în convalescență, țintuit la pat, el este trimis acasă de către comandant, care îi semnează, astfel, condamnarea la moarte. Romanul se încheie cu un pasaj poetic ce amintește de scrierile romanticilor, în care este descrisă foarte plastic reveria finală a eroului, reverie care are rolul de a-l familiariza pe acesta cu iminența unei morți fizice și spirituale.

Tematic, povestea lui Giovanni Drogo pleacă de la dorința înfăptuirii unui destin  eroic și contactul cu o lume antieroică, trece prin adaptarea la o viață alienantă, pentru ca în final să propună o serie de interogații esențiale: are viața o finaliate ,,eroică”?, se poate visul converti în realitate?, până unde se întinde așteptarea și care sunt efectele ei?, care sunt premisele alienării, înstrăinării și angoasei existențiale?, poate omul să-și înfrunte propriile limite și condiționări?, are sens participarea la o bătălie pierdută dinainte (moartea)?

Publicat acum 71 de ani, acest roman impune conștiinței contemporane o serie de modele simbolice: Deșertul iluziilor, Fortăreața unei așteptări de proporții coșmarești și, nu în ultimul rând, figura palidă și dezumanizată a lui Giovanni Drogo, personajul cel mai apropiat, poate, de imaginea inimitabilului gândac kafkian.»

SIMONA BURTĂ (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Deşertul tătarilor al lui Dino Buzzati este pentru mine un roman cu tâlc pe care, odată ce l-ai citit, nu poţi să îl uiţi. De obicei, încerc să prind câte o învăţătură din fiecare carte pe care o citesc, iar Deşertul tătarilor nu m-a dezamăgit. De la Giovanni Drogo am învăţat multe, dar exponenţial este următorul lucru: “Carpe diem”. Ca și cititor, pot să spun că am trecut prin experienţa lui Drogo, cot la cot cu el pentru că nici eu nu ştiam ce îl aşteaptă, fiind un roman cu un suspans bine dozat şi aş spune de bun augur pentru că este unul dintre elementele care face cartea un roman strălucit al secolului al XX-lea. Nu pot să spun că m-au impresionat multe la roman, însă ce m-a impresionat a făcut-o în stil mare. Voi menţiona doar construcţia personajului, pentru mine portretul lui Giovanni Drogo nu a fost complex, ci mai mult decât atât. Un personaj pus în faţa unei oglinzi, în care am fost capabil ca cititor să văd în detaliu, până  în sufletul şi în mintea sa. M-a surprins subtilitatea lui Buzzati cu care a adăugat detalii acestui personaj întrucât după fiecare 20 de pagini am avut câte o nouă perspectivă asupra acestuia. După părerea mea, acest roman impresionează prin construcţia personajului principal Giovanni Drogo. Buzzati, cu o capacitate de surprindere a unui număr mare de detalii în puţin spaţiu, reuşeşte o introspecţie impresionantă pentru acest formidabil roman de secol 20.»

ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «În opera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, fortareața Bastiani reprezintă ruperea de realitate. Locotenentul Giovanni Drogo uită de existența timpului și se dedică așteptării unui eveniment ce i-ar putea aduce glorie și ar putea da un sens propriei vieți. Din păcate, timpul nu uită de existența locotenentului, iar când invazia tătarilor are loc, Giovanni, slăbit și sleit de puteri, nu poate participa la luptă și își vede visul spulberându-se. Deșertul tătarilor m-a învățat că nu trebuie să ne lăsăm prinși în mrejele unei iluzii și că trebuie să muncim pentru a ajunge la materializarea planurilor pe care le avem. Timpul nu le rezolvă pe toate și cu siguranță nu putem lăsa ca timpul să decidă pentru noi.»

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Atunci când am citit primele file ale romanului trebuie să recunosc că nu eram prea încântată şi nici nu aveam prea mari aşteptări în privinţa desfăşurării acţiunii sau a rezultatului final. Însă, spre surprinderea mea, nu după mult timp subiectul a reuşit să îmi atragă întreaga atenţia. Atracţia a fost generată de sentimentul rezultat din ceea ce citeam la începutul cărţii, că voi asista la trecerea unui om prin viață într-un mod unic şi extrem de interesant. De data aceasta nu mă înşelasem, deoarece Giovanni Drogo a fost un personaj care a avut curajul să îşi trăiască viaţa alergând după glorie. El parcă, încă de la început, a presimţit  că va ‘porni într-o călătorie fără întoarcere’ din care nimic nu l-a făcut să se abată de la drumul său, nici faptul că nu existau ‘niciun fel de bucurii’ la Fortăreaţă şi nici măcar faptul că ‘tinereţea începuse să i se ofilească’. El nu voia să ştie de timp. Sfidarea lui faţă de timp, dar şi faţă de viaţă, deoarece el nu a ezitat să renunţe la posibilitatea de a cunoaşte iubirea în toate formele ei, de a simţi fericirea sau de a-şi forma o familie, acestea mi-au câştigat interesul maxim. Mi se pare fascinant modul în care a trăit personajul Giovanni Drogo, în principiu datorită unicităţii, dar şi datorită perseverenţei lui în a-şi urma visul de a obţine gloria. Acest fapt eu mi-l explic şi într-o manieră psihologică datorită faptului că atunci când ceva este limitat, restricţionat şi astfel valoros, atunci acel fapt sau eveniment sau obiect este extrem de atractiv. Consider că acest concept poate fi reflectat şi asupra cazului lui Giovanni Drogo. El a renunţat la tot ceea ce pentru un om constituie normalul, astfel el alege o viaţă care poate fi socotită chiar nefericită şi lipsită de orice strălucire pentru cei care nu au trăit-o sau nu o înteleg, iar într-o asemenea viaţă el simte nevoia să se agaţe de ceva şi anume de visul său de a atinge gloria, dar şi de a câştiga elogii şi respectul celorlalţi. Însă, în Deşertul tătarilor acest vis este greu de înfăptuit datorită posibilităţilor reduse de producere a invaziei tătarilor. Prin aceasta visul este improbabil de îndeplinit, iar Drogo este legat de acest fapt care îl detemină să lupte pentru el şi să-l vizualizeze ca fiind extrem de strălucit.

În concluzie, consider că romanul îşi câştigă importanţa pentru mine în principiu datorită felului în care personajul principal a trecut prin viaţă, fel pe care personal îl admir datorită faptului că eu nu aş putea să-l egalez. Însă, prin intermediul cărţii am aflat mai multe şi despre viaţa la o fortăreaţă despre care nu aveam prea multe cunoştinţe. Iar în urma întâlnirii noastre, am mai câştigat informaţii sau viziuni privitoare la carte. Printre acestea se numără încadrarea romanului în curentul romantic fapt care mi-a rămas în minte pentru că eu nu mă gândisem la nicio încadrare a cărţii, asemănarea cu Procesul lui Kafka, noi informaţii despre timpul din roman, dar şi discuţiile despre unele scene sau chiar despre unele citate. Pot spune că pentru mine Deşertul tătarilor şi întâlnirea noastră a reprezentat un nou exemplu despre cum poate fi viaţa trăită într-un mod exemplar când te afli într-un unghi nefavorabil.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Luna trecută ne-am lăsat vrăjiţi de romanul lui Dino Buzzati, Deşertul tătarilor. Întâlnirea a fost reflexia în oglindă a romanului. Am lăsat timpul să ne poarte în locuri uitate de lume, în fortăreţe, aşteptând începutul unui război.

Războiul nu a întârziat să înceapă, însă soldaţii nu erau tătarii, ci noi, cititorii celebri. Discuţiile noastre s-au focalizat asupra simbolisticii romanului, asupra modului  în care este interpretat timpul, precum şi asupra evoluţiei personajului principal, Giovanni Drogo.

Timpul a fost văzut de cititori ca un element  marcant al vieţii. Alex ne-a vorbit despre ideea conform căreia timpul este circular, oamenii fiind piese ale aceluiaşi timp. Ideea este susţinută de fragmentul în care un soldat, Morro, apare la fortăreaţă. Giovanni Drogo retrăieşte sosirea lui, însă de această dată aflându-se în cealaltă extremitate, pe panta celor bătrâni.

Realitatea îşi găseşte opusul prin vis. Giovanni Drogo nu trăieşte în real, ci în imaginar. Îşi creează un vis care îi marchează drumul vieţii. Lupta în război este văzută de Drogo ca un mijloc de a rezista timpului, Simona spunându-ne că prin război Drogo îşi putea crea un renume. Chiar dacă timpul este infinit, viaţa este finită. Giovanni Drogo moare aşa cum şi-a dorit – în luptă. Însă această luptă se dovedeşte a fi o luptă interioară, lupta dintre viaţă şi moarte. Pornind de la această luptă, am încercat să-l considerăm pe Drogo ca învingător sau învins.

Am sfârşit cu concluzia că nu noi trecem prin timp, ci timpul trece prin noi, suntem doar nişte proiecţii ale timpului. Ne refugiem în fortăreţe, în deşert, ne creăm vise, crezând ca nu vom dispărea de pe axa timpului. Însă totul este doar o iluzie…»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema DANSUL LIBERTĂȚII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc luni, 12 decembrie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la cea de-a 16-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 14 noiembrie 2011, ora 18

„Aproape doi ani mai târziu, Drogo dormea într-o noapte în camera lui din Fortăreaţă. Trecuseră douăzeci şi două de luni fără să se întâmple nimic nou, iar el rămăsese pe loc, aşteptând, ca şi cum viaţa ar fi trebuit să aibă faţă de el o indulgenţă specială. Şi, totuşi, douăzeci şi două de luni înseamnă foarte mult şi în răstimpul lor se pot petrece multe lucruri – este destul timp ca să se închege noi familii, să se nască şi copii şi chiar să înceapă să vorbească, ca acolo unde nu era decât o pajişte să se înalţe o casă mare, ca o femeie frumoasă să îmbătrânească şi să nu mai fie dorită de nimeni, e destul ca o boală, chiar dintre cele mai lungi, să se pregătească (şi, între timp, omul continuă să trăiască fără nici o grijă) să macine încet-încet trupul, să se ascundă, să reapară la scurte intervale de aparentă însănătoşire şi să izbucnească apoi într-o formă şi mai gravă, devorând lent şi ultimele speranţe, mai rămâne încă vreme pentru ca mortul să fie îngropat şi uitat, ca fiul să fie din nou în stare să râdă iar seara să se plimbe cu fetele pe bulevarde, trecând nepăsător pe lângă gardul cimitirului. Existenţa lui Drogo părea însă că s-a oprit în loc. Aceeaşi zi, cu întâmplările ei identice, se repetase de sute de ori, fără să facă măcar un pas înainte. Fluviul timpului trecea peste Fortăreaţă, coşcovea zidurile, târa la vale praf şi bucăţi de piatră, rodea treptele şi grilajele de fier, dar peste Drogo trecea în zadar; nu izbutise încă să-l atragă în goana sa.” (Dino Buzzati, Deşertul tătarilor)

Oare corozivul fluviu al timpului chiar îl ocolise pe Giovanni Drogo, visătorul locotenent exilat, la început împotriva voinţei lui, mai apoi de bună voie ori mai degrabă din inerţie, între zidurile absurde ale impunătoarei şi inutilei fortăreţe Bastiani? Sau mirajul unui viitor glorios i-a purtat încet, dar nepregetat, înspre trecut prezentul anost, aparent împietrit de monotonia gesturilor rutinei zilnice? Bogăţia de evenimente ce se precipită în douăzeci şi două de luni decupate aleatoriu din meandrele unei vieţi, cuprinzând însă simbolic promisiunea naşterii şi scadenţa morţii, este pusă în balanţă cu simplitatea aproape ascetică a unei singure zile, repetate la nesfârşit, mereu identice sieşi, în care nu se întâmplă nimic. Încremenirea este însă doar aparentă, iluzie nutrită de exuberanţa tinereţii şi de mrejele visului ei de glorie, spulberat ironic de vârtejurile fluviului-timp ce îl va prinde fără greş şi pe Giovanni Drogo în goana sa din ce în ce mai zorită spre moarte. Claustrat între zidurile cazone ale obişnuinţei, izolat în fortăreaţa propriei singurătăţi, Giovanni Drogo pierde în final chiar dreptul la destinul eroic aşteptat cu încrâncenare mai bine de treizeci de ani, ocazia luptei ivindu-se prea târziu, în pragul morţii. Ori lupta exterioară se transfigurează într-una interioară, duşmanul mult aşteptat dovedindu-se a fi chiar inumana şi mereu învingătoarea moarte. Oricare ar fi „cheia” parabolei lui Buzzati, întrebarea persistă oricărei interpretări: merită să-ţi iroseşti viaţa, impasibil la bucurile ei simple, împietrit într-o aşteptare nelămurită, hrănită de nălucirile unui obsesiv vis de glorie deşartă, iluzie curmată doar de confruntarea de neocolit cu moartea?

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a doua întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 14 octombrie 2011, de la ora 18, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR: descifrarea mecanismelor ficţionale de înfiripare şi destrămare a unui miraj, precum şi problematizarea pendulării între autoamăgire şi luciditate în trasarea propriului destin. Am ales drept punct de plecare tulburătorul destin încremenit în inerţie, sub învăluirea unei vanitoase iluzii, al lui Giovanni Drogo din incitantul roman DEŞERTUL TĂTARILOR al lui DINO BUZZATI, în traducerea Niculinei Benguş-Tudoriu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care este rolul simetriilor şi al punerilor în abis, de pildă al visului lui Giovanni Drogo, în construcţia romanului?
• Care sunt semnificaţiile simbolice ale fortăreţei şi ale deşertului în structura romanului lui Dino Buzzati?
• Care sunt efectele ironiei din finalul romanului Deşertul tătarilor?
• Este Giovanni Drogo din ultimele pagini ale romanului un învins sau un învingător?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, VLAD MACOVEI:

<<Mă numesc Vlad Macovei, sunt elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, la profilul Matematică-Informatică. Pentru mine, cititul e o necesitate – intră la categoria mâncare, apă, aer.

Voi începe prin a vă vorbi puţin despre omul Dino Buzzati. Şi-a început cariera în arta scrisului la un cotidian italian, în timp ce studia dreptul la Milano. Lunga vreme pe care şi-a petrecut-o ca jurnalist i-a influenţat scrisul, acesta, chiar şi în cele mai ireale dintre descrieri, păstrând o aură de realism. Începând cu 1933, Buzzati începe să publice scrieri literare, ca mai apoi, întorcându-se de pe front, unde a fost corespondent, îşi publică romanul care îi aduce recunoaşterea internaţională pe care o merită, Deşertul Tătarilor, roman despre care voi continua să vă vorbesc.

Personajul principal al romanului este Giovanni Drogo, un tânăr ofiţer care este trimis într-o misiune la graniţa de nord cu scopul de a apăra un fort contra unei iminente invazii. Urmează o aşteptare îndelungată pentru Drogo, care devine tot mai înstrăinat de lume cu speranţa că într-o zi el şi fortul să se dovedească folositori şi astfel soldatul Drogo să îşi dobândească mândria la care aspira. Aşteptarea îndelungată ne duce cu gândul la Kafka – mai precis la episodul din Procesul, episod în care ne este relatată parabola În faţa legii. Relatarea scriitorului ceh este, pe scurt, o parabolă a încercării umane de a atinge un anumit ţel, fie el lege, fie Dumnezeu, sau, în cazul de faţă, obţinerea gloriei.

În romanul lui Buzatti, personajul principal este scos în evidenţă faţă de prietenii săi prin faptul că în timp ce aceştia îşi văd de viaţă, întemeiază familii, el continuă să caute în zadar scopul său pe lume. Încă o asemănare între povestea lui Kafka şi romanul lui Buzatti este evidenta tentă spre existenţialism, ideea că fiecare om are o uşă a lui, are o cale pe care numai el poate să o urmeze. Acesta este cazul şi în romanul prozatorului italian, care, cu doza caracteristică de realism, expune rece condiţia personajului principal, cu sacrificiile pe care acesta a trebuit să le facă. Această poveste, demnă de recunoaşterea pe care o poartă pe întreg mapamondul, este, în fond, o excelentă scriere cu caracter kafkian. Spre finalul romanului se iveşte invazia mult-asteptată, dar protagonistul e prea bătrân ca să mai poata influenţa în vreun fel soarta fortăreţei, astfel încât nu ia parte la luptă, spre disperarea sa.>>

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din noiembrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 14 noiembrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!