La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 23 ianuarie 2011, de la ora 18, s-a desfășurat cea de-a optsprezecea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE… Discuţiile au stat sub semnul primei provocări lansate în 2012: descoperirea rupturii dintre chipul în continuă schimbare al omului şi numele său imuabil, dintre viaţă şi cuvânt, precum şi problematizarea balanţei dintre memorie şi uitare în asumarea trecutului. Am ales drept punct de plecare incursiunile domnului José prin tentacularul labirint de cuvinte din incitantul roman TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO, în traducerea Mioarei Caragea, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare. Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a călăuzit în lectura romanului şi în înţelegerea temei acestei întâlniri, clarificându-ne care este relaţia dintre semn, semnificaţie şi sens şi raportul dintre cuvânt şi lume, dintre nume şi om în romanul lui José Saramago. De asemenea, domnul profesor ne-a ajutat să înţelegem complementaritatea ipotezelor formulate de Simona si Roxana privind generozitatea lui José, întrucât orice căutare a celuilalt se dovedeşte a fi până la urmă o căutare de sine.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului portughez:

1. MANUAL DE PICTURĂ ŞI CALIGRAFIE (1977) – primul roman de maturitate, scris la 55 de ani, luând forma unui jurnal al pictorului H., în care acesta îşi consemnează derutele, îndoielile şi eşecurile profesionale. Comanda directorului unei companii importante va prilejui o dramatică dedublare (tema dublului va reveni în scrierile ulterioare ale lui José Saramago, în special în Omul duplicat), materializată în cele două portrete alternative pe care H. le va picta în paralel: cel academic, respectând canoanele estetice ale vremii şi presiunile tradiţiei, şi cel secret, prin care pictorul doreşte să capteze chipul adevăratului S. şi pentru care lucrează cu luciditatea că nu îl va termina niciodată. Problema mimesisului, a copierii realităţii şi a captării adevăratei ei esenţe, se coagulează în jurul temei (auto)portretului, extrapolată mai apoi la obsesia autobiografiei pictorului, printr-o subtilă trecere dintr-un limbaj pictural într-unul scriptural.

2. MEMORIALUL MÂNĂSTIRII (sau MEMORIALUL DE LA MAFRA, 1982) – primul text din seria romanelor istorice ale lui José Saramago, care ficţionalizează un episod emblematic al istoriei Portugaliei din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, conduse de Dom João al V-lea. Suprapunând peste imaginea atestată istoric a unei perioade de măreţie şi prosperitate un caleidoscop baroc de versiuni alternative ale istoriei, romanul reconstruieşte ficţional o epocă tulbure, în care procesele Inchiziţiei sfârşesc în arderi pe rug, iar ambiţiile megalomanului rege de a rivaliza cu strălucirea curţii franceze sacrifică vieţile supuşilor forţaţi să participe la proiecte arhitectonice ce epuizează vistieriile statului, precum cea a mănăstirii de la Mafra. Romanul aduce împreună trei personaje, dintre care primele două atestate istoric: părintele Bartolomeu Lourenço de Gusmao, inventatorul primului aerostat din Europa, frumoasa Blimunda Şapte-Luni, care avea darul de a vedea interiorul corpurilor umane şi de a capta voinţele oamenilor, şi Baltasar Şapte-Sori, iubitul acesteia, un soldat ciung care se alătură celor doi. Cei trei îşi vor uni forţele în realizarea Păsăroiului, un aparat de zbor propulsat prin înrâurirea magiei, însă proiectul lor se va destrăma, iar cei trei vor sfârşi în nebunie, în rătăcire şi în erezie, în flăcările rugului.

3. ANUL MORŢII LUI RICARDO REIS (1984) – 3 mottouri: „Înţelept e cel ce se mulţumeşte cu spectacolul lumii” (Ricardo Reis), „A alege moduri de a nu acţiona a fost tot timpul preocuparea şi scrupulul vieţii mele” (Bernardo Soares) şi „Dacă îmi veţi spune că e absurd să vorbesc aşa despre cineva care n-a existat niciodată, răspund că nu am probe nici că Lisabona ar fi existat vreodată, sau eu care scriu sau orice altceva oriunde altundeva” (Fernando Pessoa) – povestea ultimelor 9 luni din viaţa lui Ricardo Reis, unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa. Saramago completează biografia pe care Pessoa i-o construieşte lui Ricardo Reis cu o singură propoziţie, premisa întregului roman: „Ricardo Reis s-a întors în Portugalia după moartea lui Fernando Pessoa”, călătorind din Brazilia, unde petrecuse ultimii 16 ani, ajungând în Lisabona după primirea unei telegrame din partea altui heteronim al lui Pessoa, Álvaro de Campos, rătăceşte pe străzile oraşului, comentează noutăţile politice ale vremii cu spectrul lui Pessoa şi, în final, se retrage într-o moarte voluntară, neadaptându-se frământărilor timpului, rămânând fidel devizei sale „Înţelept e cel ce se mulţumeşte cu spectacolul lumii”.

4. PLUTA DE PIATRĂ (1986) – motto: „Orice viitor este fabulos” (Alejo Carpentier) – deschide seria romanelor parabolice, pornind de la neaşteptata desprindere a peninsulei Iberice de continentul european şi îndepărtarea ei de acesta plutind în derivă în Oceanul Atlantic. Situaţia ia o întorsătură senzaţională, continentul vuieşte de reacţii dintre cele mai surprinzătoare, mirajul rupturii cuprinde şi celelalte ţări, culminând cu mesajul, în 17 limbi, inclusiv limba română, „Şi noi suntem iberici”.

5. ISTORIA ASEDIULUI LISABONEI (1989) – motto: „Câtă vreme nu vei găsi adevărul, nu-l vei putea corecta. Dacă însă nu-l vei corecta, nu-l vei găsi. Dar până atunci nu te resemna.” (Cartea sfaturilor) – ultimul roman din seria celor istorice, având ca punct de plecare o eroare tipografică, un „nu” rătăcit într-un text istoric, negând însă unul dintre miturile fondatoare ale Portugaliei, răsturnând istoria recuceririi oraşului Lisabona de către portughezi din mâinile maurilor (anul 1147). Istoria atestă participarea decisivă a cruciaţilor la asediu, pe când ficţiunea construită de corectorul Raimundo Silva, încurajat de supraveghetoarea însărcinată cu controlul muncii corectorilor, Maria Sara, propune cu totul altceva: ce ar fi fost dacă doar portughezii, fără ajutorul cruciaţilor, care ar fi refuzat să intervină, i-ar fi înfrânt pe mauri. În paralel cu povestea de iubire dintre Raimundo Silva şi Maria Sara se construieşte astfel o alternativă ficţională a istoriei, în care orice este posibil.

6. ESEU DESPRE ORBIRE (1995) – motto: „Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă.” (Cartea sfaturilor) – un nou roman parabolic, imaginând o lume alunecând în haos şi violenţă în urma declanşării unei devastatoare epidemii de orbire. Toate palierele societăţii sunt afectate, oamenii sunt debusolaţi, armata recurge la represalii, regulile sunt pe rând abolite, vieţile sunt devastate, familiile sunt risipite, lupta pentru supravieţuire coboară la nivelele elementare, la fiziologic, în principal la foame şi la disperarea procurării hranei. Romanul se focalizează pe un grup adunat în jurul celei numite generic soţia medicului, singura care a nu a orbit, dar care încearcă să ascundă acest lucru pentru a-i ajuta pe ceilalţi şi pentru a-i putea orienta în haosul epidemic din jur. O continuare a romanului este ESEU DESPRE LUCIDITATE (2004) – motto: „Să urlăm, spuse câinele” (Cartea glasurilor) –, cu aceleaşi personaje, în care de data aceasta cetăţenii ţării refuză să voteze, peste 70% dintre ei predând buletine de vot albe.

7. PEŞTERA (2000) – motto: „Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi./ Sunt asemănători nouă.” (Platon, Republica, Cartea a VII-a) – un nou roman parabolic, o nouă distopie în care lumea este guvernată de un Centru alienant, în care modernizarea înstrăinează şi distruge modul de viaţă tradiţional, cu cutumele şi mentalităţile lui, dar mai ales cu umanitatea lui. Viaţa olarului Cipriano Algor este bulversată odată ce comenzile primite de la Centru sunt contramandate întrucât plasticul înlocuieşte ceramica tradiţională. Împreună cu fiica lui, Marta, şi cu soţul acesteia, Marçal, Cipriano decide să se mute la Centru, iar confruntarea cu această lume intens tehnicizată, însă golită de sentimente, va dezvălui un alt avatar al mitului peşterii din viziunea lui Platon.

8. OMUL DUPLICAT (2002) – motto: „Haosul este o ordine încă nedescifrată.” (Cartea contrariilor) şi „Cred sincer că am interceptat multe gânduri destinate de cer altui om” (Laurence Sterne) – roman ce se dezvoltă în jurul temei dublului, povestind intersectarea destinelor a doi oameni identici: profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso şi actorul António Claro, de la uimirea primului când descoperă un film cu cel de-al doilea, la întâlnirea decisivă în care cei doi doresc să clarifice care este originalul şi care e copia, cine s-a născut primul (ambii s-au născut în aceeaşi zi, lună şi an, la distanţă de jumătate de oră), până la schimbul de femei iubite, de vieţi şi de morţi.

9. INTERMITENŢELE MORŢII (2005) – motto: „Vom şti tot mai puţin ce este o fiinţă umană” (Cartea previziunilor) şi „Gândeşte-te de ex.. mai mult la moarte – & ar fi, într-adevăr, ciudat să nu apuci să cunoşti din acest motiv noi reprezentări, noi contexte ale limbajului” (Wittgenstein) – o nouă scriere parabolică, de data aceasta având în centru tema morţii, propunând o lume în care moartea nu mai există şi imaginând avalanşa de reacţii, probleme şi posibile soluţii de a forţa moartea să intervină din nou. Convinsă într-un final să-şi reia obiceiul multimilenar, moartea decide să acţioneze de data aceasta cu blândeţe, să-şi anunţe prezenţa cu o săptămână înainte printr-un plic violet. Precum în majoritatea romanelor sale, Saramago porneşte şi aici de la planul colectiv, de la societatea în ansamblul ei, pe care se proiectează destinele individuale: personajele sunt de data aceasta un violoncelist pe care moartea nu-l poate omorî, deoarece i se returnează succesiv plicul violet. Dornică de a risipi misterul, moartea ia un chip omenesc, feminin, făcându-i bărbatului misterios o vizită, în care fascinaţia se transformă în iubire, adormind, ea, care nu doarme niciodată, în braţele acestuia.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU(masterandă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara):: «„dixitque Deus fiat lux et facta est lux / et vidit Deus lucem quod esset bona et divisit lucem ac tenebras / appellavitque lucem diem et tenebras noctem.” – „Şi a spus Dumnezeu să fie lumină şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina era bună şi a despărţit lumina de întuneric. Şi i-a dat luminii numele de «ziuă», iar întunericului, numele de «noapte». ” (Geneza, I, 3-5).

 „adduxit ea ad Adam ut videret quid vocaret ea omne enim quod vocavit Adam animae viventis ipsum est nomen eius / appellavitque Adam nominibus suis cuncta animantia et universa volatilia caeli et omnes bestias terrae.” –  „Iar Dumnezeu a adus toate câte le-a creat, înaintea lui Adam, ca acesta să vadă ce nume să dea tuturora, căci sub orice formă ar fi chemat Adam pe fiecare creatură, acela îi rămânea numele. Astfel, el a dat nume tuturor fiinţelor cu suflet: păsărilor cerului şi fiarelor pământului. ” (Geneza, II, 19-20).

Ce este numele? De ce e atât de important să cunoaştem cum se cheamă un anumit om sau lucru? De fapt, a avea cunoaştere asupra realităţii echivalează cu a şti numele tuturor fenomenelor, faptelor şi lucrurilor din care e alcătuită realitatea. Tocmai de aceea vechii evrei se fereau să pronunţe tetragrama sacră sau tetragramatonul (יהזה) care desemna numele lui Dumnezeu: cunoaşterea divinului trebuie lăsată în grija unor oameni care se aflau într-o profundă comuniune cu sacrul – preoţii. Pentru popoarele Indo-Europene, numele reprezenta o caracteristică sau un semn distinctiv al unui obiect sau al unei persoane, ba chiar a ajuns să însemne „renume”, în perioadele mai târzii. De asemenea, atât naman sanscrit, to onoma grecesc şi nomen-ul latinesc mai desemnează şi categoria gramaticală a substantivului, prin opoziţie cu verbul, adică substanţa, „produsul finit”, prin opoziţie cu acţiunea şi mişcarea care generează de fapt respectiva substanţă.

Iată aşadar „toate numele” – acele trăsături specifice fiecărui obiect şi fiecărei persoane. Iată aşadar încă o dovadă a unicităţii fiecăruia: considerată la modul singular, orice fiinţă e întruparea unei Idei unice şi irepetabile, Idee ce are nevoie însă… de un nume.

Cam acelaşi lucru poate fi aplicat şi în cazul „femeii necunoscute” din romanul Toate numele al lui Saramago. Ea are un semn distinctiv – în raport cu persoanele faimoase consemnate în Arhiva Generală, ea e „necunoscuta”. Tocmai de aceea, domnul José, protagonistul cărţii, a plecat în căutarea ei – fiindcă nu o cunoscuse. Despre ea, ştia doar cum o cheamă (căci îi citise numele înregistrat în Arhivă). Dar cine era ea? Femeia rămăsese anonimă, chiar dacă în registru figura şi numele ei: „Cunoşti numele pe care ţi l-au dat, nu cunoşti numele pe care-l ai.” – spunea cineva într-un loc din Cartea Evidenţelor (acestea sunt cuvintele de la care a pornit Saramago în alcătuirea cărţii). În altă ordine de idei, cu toţii ştim cum ne cheamă, căci fiecăruia i se acordă, la naştere, un nume. Ceea ce trebuie să descoperim însă e fiinţa noastră lăuntrică, personalitatea noastră precum şi drumul propriu. Astfel de aspecte nu i-au fost revelate niciodată domnului José, cu privire la „femeia necunoscută”, în ciuda cercetărilor sale asidue. El a ajuns acolo de unde a plecat: în anonimat. A aflat că femeia s-a sinucis, iar, în Cimitirul General, în locul rezervat celor ce îşi iau singuri viaţa, un păstor schimba numerele mormintelor, astfel încât lespezile sub care zăceau cei îngropaţi să nu mai coincidă cu plăcile funerare pe care erau scrise numele morţilor. În concluzie, contează prea puţin „numele pe care ţi l-au dat” – cel mai important e „numele pe care-l ai”.

Romanul Toate numele al lui Saramago e o carte care deconstruieşte perspectiva comună asupra vieţii şi a morţii – în realitate, nu există o astfel de clasare categorică pe cele două sectoare. Există un singur loc rezervat tuturor fiinţelor, iar acest aspect a fost înţeles şi de către conducerea Arhivei Generale care, în final, a hotărât ca datele celor vii şi ale celor morţi să fie consemnate împreună.

Aceste lucruri au fost discutate mai pe larg la întâlnirea din ianuarie a „Cititorilor celebri timişoreni”, întâlnire care a stat sub patronajul domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest. De asemenea, interesul cu care a fost receptat romanul în rândul participanţilor la discuţii mă determină să îl aşez pe José Saramago printre acei autori canonici sau mai puţin canonici, dar a căror perspectivă are un impact cert asupra fiecărui cititor.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): « Contrar impresiei lăsate de titlu, romanul publicat de José Saramago în 1997 nu uzează aproape deloc de substantive proprii, acestea fiind înlocuite în majoritatea situațiilor de cuvinte care zugrăvesc succint și eficient ocupația, statutul sau principala trăsătură de caracter a puținelor personaje. Domnul José, Arhiva Generală și Cimitirul General alcătuiesc trio-ul ce delimitează orașul populat de personaje aflate sub masca substantivelor comune: funcționarii, registratorii, șefii, subșefii, inspectorii și toți ceilalți se pierd în masa amorfă a societății (și a lumii) cețoase și claustrante. Funcționarul José, amator al colecționării picanteriilor mondene din apanajul personalităților celebre, este singura individualitate pregnantă prezentă în carte. Locuind într-un imobil modest din imediata vecinătate a sediului Arhivei Generale, domnul José își compensează monotonia generată de lipsa de importanță a slujbei prin arhivarea articolelor privitoare la celebritățile din diverse domenii, construindu-și în acest mod propriul refugiu consolator. Confiscat de munca zilnică din Arhivă, el uită să trăiască și să conștientizeze că viața din arhive se deosebește fundamental de existența exterioară; procesul de alienare și depersonalizare evoluează lent și previzibil până la surprinzătoarea și absurda căutare a misterioasei profesoare de matematică, o căutare transformată într-o investigație febrilă a cauzelor și efectelor din spatele ușilor închise ale camerei ce adăpostește dosarele nesfârșite unde nașterea și moartea sunt consemnate minuțios. Investigația are un rol (aproape) inițiatic, deschizând mintea și inima paralizate de rutină ale domnului José, care ajunge să străbată celălalt pol de interes al orașului nenumit, Cimitirul General, prilejuindu-i cunoașterea farsei tragice și inconștiente înfăptuite de enigmaticul cioban: permutarea pietrelor de mormânt aruncă în derizoriu încercarea de înregistrare a tuturor numelor, menită să ofere posterității etichetele care denumesc și diferențiază marile esențe. Cercul narativ se închide tot cu Arhiva Generală, locul unde domnul José își ispăsește condamnarea hipnotică ce îl obligă să se afunde în praful întunecat al labirintului pe care memoria îl îndosariază nepăsătoare.»

SIMONA BURTĂ (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Întâlnirea din luna ianuarie a acestui an, care a avut în centru romanul lui José Saramago, Toate numele, a fost o întâlnire deosebită. În primul rând, am fost impresionată de numeroasele idei care au apărut pe parcursul întâlnirii şi care s-au legat foarte bine cu ceea ce se dorea pus în lumină din carte. A fost interesant să întâlnesc puncte de vedere contrarii; consider că m-au făcut să înţeleg mult mai bine cartea. În al doilea rând, mi-au plăcut foarte mult prezentările celorlalte cărţi ale lui Saramago, nişte recenzii atractive. Sunt sigură că voi dori să citesc mai mult din opera lui întrucât mi-au atras atenţia câteva opere. Nu în ultimul rând, atmosfera a fost una plăcută, deschisă la discuţii, prietenoasă – ca de obicei de altfel.Una dintre întâlnirile mele preferate de până acum! »

ROXANA FĂNUŢ (studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara): «Toate numele mi s-a părut o carte extraordinară despre memoria colectivă, a carei protagonist este domnul José (singurul nume care apare de altfel  în roman).  Timpul şi spaţiul sunt nedeterminate, ceea ce mi se pare interesant, dat fiind faptul că întreaga călătorie vorbește despre memorie, prin prisma domnului José, funcționar la Arhiva Generală (locul unde sunt inventariate toate numele ce au existat, există și vor exista).

José duce o viață monotonă, solitară, într-o cameră alipită Arhivei Generale, nefăcând altceva decât să lucreze și să își piardă timpul culegând informații despre oameni celebri. Dar totul se schimbă în momentul  în care José ia din greșeală și fișa unei femei necunoscute și probabil datorită destinului Jose pleacă în cautarea femeii necunoscute. Căutarea inexplicabilă coincide cu eliberarea  funcționarului  din monotonie : ,,Parcă n-aș fi eu, însă probabil nu fusese niciodată în asemenea măsură el însuși”. Astfel, José reușește să se descopere pe sine, dovedindu-și că nu poate fi decât un funcționar al Arhivei Generale, ci poate fi un hoț sau un detectiv bun și, datorită țelului pe care și-l face din găsirea femeii necunoscute, reușește să își vindece temerile cu privire la înălțime, întuneric, dezordine. Pornind mai degrabă într-o călătorie a găsirii propriului eu decât a femeii necunoscute, aceasta nu este decât un pretext al lui José pentru e evada din monotonie și cotidian.

La întâlnirea din 23 ianuarie a Cititorilor celebri din Timișoara mi s-a părut interesantă ideea Simonei Burtă referitoare la generozitatea domnului José, idee pe care nu am susținut-o , dar pe care, repet,  o găsesc interesantă. Căci căutarea și decoperirea  sinelui contează și nu împlinirea scopului.»

ANDREEA STICLEA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Trebuie să recunosc că în anii copilăriei mele cititul nu era tocmai activitatea mea preferată. Mult timp am crezut că e o obligaţie care nu-mi putea aduce nici un fel de satisfacţie, până când am realizat că problema reală era faptul că nu găsisem vreo carte care să-mi placă cu adevărat, care să mă atingă, să mă emoţioneze. Acum sunt adolescentă, o perioadă în care mă descopăr pe mine însămi, în cărţi, filme, artă şi în oameni. Farmecul lecturii nu constă numai în a citi, ci şi în a discuta ce ai citit cu oameni ca tine, care înţeleg cât de important e. De aceea am ales să merg la Cititori Celebri. Era în afara zonei mele de confort, dar am ales să o fac şi nu am regretat. Atmosfera a fost plăcută, şi nu m-am simţit ca un intrus, deşi a fost prima dată când am participat. Am apreciat faptul că fiecare şi-a exprimat părerile, chiar şi contradictorii, fără nici un fel de inhibiţie. Eu am ales să privesc şi să observ, dar la întâlnirile următoare aş vrea să mă implic mai mult în discuţii şi, cine ştie, să descopăr ceva nou despre mine si ceilalţi. »

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Complexitatea romanului Toate Numele a reuşit într-un mod unic a mă surprinde. Tematica numelor, a memoriei, frazele dedicate morţii sau vieţii asemenea unui vânt călduţ de vară, invizibil m-a atins irevocabil.

Fără a începe disecţia, simpla idee a unui om care caută un altul îmi pare impresionantă. Căutarea dezinteresată a unei persoane totalmente străine echivalează cu dragostea adevărată, aceea dezinteresată şi necondiţionată. Autorul îmi câştigă respectul astfel, asemenea momentului în care declară că nu există ceva mai măreţ ca atunci când plângi pe cineva necunoscut, fapt pe care-l asociez din nou cu iubirea pură, curată, însă extrem de rară.

Se marchează un important subiect, acela al oamenilor faimoşi reflectaţi în colecţia de oameni celebri a personajului principal, domnul José, puşi în antiteză cu oamenii simpli. Celebrităţile ne înconjoară în vremea în care trăim. Aceste celebrităţi, care sunt în fond tot oameni, constituie modele pentru o  mulţime de persoane orbite de strălucirea şi aparenta perfecţiune care-i înconjoară, acestea uitînd că a fi om presupune a fi constituit din defecte şi calităţi, pe un fond de probleme mari şi mici. Şi cei faimoşi sunt făcuţi după aceeaşi reţetă, şi chiar dacă pare greu de crezut, dacă nu ar fi lumina reflectoarelor care să le creeze o aură, ei ar fi vazuţi sub chipul lor uman. Femeia căutată de domnul José este, la un moment dat, comparată cu „norul care a trecut fără să fi lăsat vreun semn al trecerii sale, dacă a plouat n-a fost de ajuns ca să ude pământul”. Dacă-mi este îngăduit, aş îndrăzni să-l contrazic pe José Saramago şi să modific cele spuse de el afirmând că ,orice nor trece lăsând semne ale trecerii sale, dacă a plouat a fost de ajuns ca să ude pământul, deoarece orice om va atinge un altul, într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică. Societatea zilelor noastre pare a uita acest lucru, admirând în mod excesiv celebrităţile. Sub vraja acestora, nu se mai realizează că practic „Vârful stelajului reprezintă, în toate sensurile, începutul căderii.”.

Tematica numelor o socotesc a fi extrem de interesantă datorită complexităţii sale.Şi atunci când vorbesc de nume mă gândesc de fapt la prenume deoarece , practic, el e cel care ne reprezintă , e cel pe care-l folosim mai des, cel cu care suntem numiţi de rude, prieteni, apropiaţi, într-un cuvânt, de cei dragi. Numele este cel care ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii, în unele cazuri chiar dinainte de-a ne naşte, însă cu siguranţă până după moarte. Numele ne reprezintă, este primul lucru pe care-l afli despre o persoană necunoscută. Numele-l simţi. Atunci când eşti strigat, parcă ai fi atins, căci tresari ca trezit dintr-un vis. Însă nu pot fi atât de elogioasă în ceea ce priveşte numele când eu nu-mi îndrăgesc propriul nume. Cu toate acestea, fară a mă naşte încă odată, nu aş renunţa la el. De ce? Căci eu sunt numele, iar numele este eu. Nu m-aş mai regăsi în alt nume, nu aş reacţiona la alt nume, dar nici cei din jurul meu nu m-ar identifica sigur cu alt nume.

Cred că Saramago a ales ca pe langă tematica numelor să vorbească şi despre memorie, moarte în paginile aceleaşi cărţi datorită faptului că ,practic numele este cel care rămâne după moarte. Invizibil într-un mod fizic în timpul vieţii, dar şi după moartea noastră, extrem de vizibil din punctul de vedere al reprezentărilor în mintea oricui atât în timpul cât şi după moartea noastră.

Memoria, care poate fi comparată cu o arhivă, în care fiecare amintire are propriul dosar. Unele sunt mai în faţă, unele mai în spate. Unele sunt în acea parte a memoriei unde sunt stocate cele uitate, unele, din contră, sunt prezente în partea dedicată amintirilor vii. Cert este că, toate au avut un impact asupra noastră.

A menţine în viaţă prin memorie! Mi se pare cel mai puternic, important, frumos, măreţ concept din carte, care sper a fi realizat şi apreciat la adevarata sa valoare şi intensitate de lectorul acestei cărţi. Să  reuşeşti să „uzi pămîntul”, astfel ca după moarte să rămâi în viaţă…în memoria cuiva. Această idee mi se pare o frumoasă şansă de a-ţi continua viaţa şi după moarte. Acum este momentul să ne gândim la celebrităţi, însă la cele cu adevărat celebre, cele care nu mai sunt fizic însă sunt la fel de vii în sufletul nostru. Ei, marii artişti ai tuturor timpurilor, fie actori, scriitori, muzicieni etc, au reuşit să obţină nemurirea pentru că ei vor rămâne veşnic în memoria cuiva.

Remarcabilul autor, Saramago ştia toate acestea. El, prin acest roman al său va rămîne în memoria mea, mai mult prin intermediul numelui datorită faptului că fizic nu l-am văzut, dar nu numai în memoria mea, ci şi a altor lectori. Şi după ce noi nu vom mai fi, el va continua să rămână în memoria altor şi altor lectori. Şi tot aşa, şi tot aşa, Saramago va rămâne nemuritor prin memorie. Iar atunci când memoria-mi va aduce aminte de această carte, inima-mi va tresări la gândul că ea este un exemplu al simplităţii şi frumuseţii cu care se poate câştiga măcar o luptă din războiul cu „genialitatea morţii”! »

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Ne-am întâlnit din nou. Tot la Cărtureşti, tot la ora 18:00, tot într-o luni. Eram în mare parte tot aceeaşi, aceleaşi nume: Simona, Alex,Dalia etc. Am plecat din nou în căutarea multiplelor înţelesuri ale cărţii. Care carte? Toate numele, o carte spectaculoasă, scrisă de o minte strălucită, José Saramago. Am căzut captivi în arhivă. Eram asemenea lui José, personajul principal al cărţii, una cu arhiva.

Luna aceasta am lăsat-o pe Simona să ne prezinte cartea. Ce-i drept, a avut ce prezenta. Aparent  „plictisitoare”, cartea surprinde mai apoi cititorul . Staticul se transformă în dinamic. José se rupe de lumea arhivei şi pleacă în căutarea necunoscutului.  Acesta încearcă să găsească o femeie necunoscută. Din dorinţa de a afla cine este această femeie, ajunge să depăşească anumite limite: se strecoară noaptea în şcoala unde a învăţat femeia, merge chiar şi la cimitir. Însă îl ajută aceste căutări disperate?

Am încercat să răspundem la următoarea întrebare: „Cine e acest José şi ce caută de fapt?” Simona l-a catalogat pe José drept o persoană generoasă. În spatele acestei căutări se află adevărata căutare: căutarea de sine. Prin toate aceste mijloace José doreşte să afle cine este el. Pe de altă parte, Roxana nu a considerat că generozitatea îl caracterizează.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este corelaţia dintre titlul şi conţinutul romanului.  Conţinutul este imaginea răsturnată, antonimul titlului. Deşi titlul cuprinde complexitatea, aspect evident prin prezenţa pronumelui „toate”, conţinutul este „sărac”, fiind întâlnit un singur nume: José. Chiar dacă sunt amintite mai multe persoane, ele rămân doar nişte persoane, fără nume, fără identitate.

În romanul lui Saramago celebritatea nu schimbă oamenii. Toţi oamenii sunt egali. Putem spune că se ajunge chiar la revers, simplitatea depăşind celebritatea. Dosarul femeii necunoscute a fost găsit în arhiva unde se aflau dosarele personalităţilor. Apare din nou această asociere dintre unu şi întreg. Această egalitate dintre oameni poate fi interpretată şi din punct de vedere religios, căci în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali, nu contează ce statut sau ce nume am avut.

Întregul roman pare a fi construit în jurul necunoscutului. Am comentat şi întâmplările din cimitir, care este rolul păstorului, ce simbolizează schimbarea numelor. În cimitir oamenii, de fapt trupurile oamenilor rămân fără identitate, păstorul schimbând numele si numerele între ele. Astfel, lumea nu mai poate şti cine au fost, aceştia devin necunoscuţi.

Personal cred că romanul este o adevărată lecţie de viaţă. Mereu căutăm, însă foarte rar ştim ce anume. Mereu căutăm imposibilul,căutăm ceva ce nu există, suntem atât de cufundaţi în căutare încât uneori depăşim anumite limite.  Ne chinuim toată viaţa să câstigăm un statut în societate, dar nu ne gândim niciodată ce va rămâne în urma noastră. Ne gândim prea mult la viitor, ajungem chiar să anulăm prezentul. Însă merită să facem acest efort? Şi la urma urmei, chiar dacă răzbim în faţa timpului, ce va rămâne din noi? Doar numele, doar un dosar, o hârtie, nişte litere, numere ce se vor pierde şi ele.»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema AMOR ŞI UMOR – MILAN KUNDERA, IUBIRI CARAGHIOASE, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc miercuri, 29 februarie 2012, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la cea de-a 18-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 23 ianuarie 2012, ora 18

„La început, când găsea câte un pachet de fişe, căuta imediat ce îl interesa, apoi începu să zăbovească asupra unor nume şi imagini, fără nici un scop, doar pentru că erau acolo şi nimeni nu va mai intra vreodată în acel pod pentru a da la o parte praful ce le acoperea, sute, mii de chipuri de băieţi şi fete, uitându-se drept la obiectiv, cealaltă parte a lumii, aşteptând nici ei nu ştiau ce anume. În Arhiva Generală nu era aşa, în Arhiva Generală nu existau decât cuvinte, în Arhiva Generală nu puteai vedea cum se schimbaseră şi se schimbau chipurile, când acesta e lucrul cel mai important, schimbarea adusă de timp, şi nu numele, care nu se modifică niciodată.” (José Saramago, Toate numele)
Numele sunt neschimbate, ele nu pot să moară, pentru că ele nici nu trăiesc: nu viaţa le animă, ci memoria, aducerea aminte, nu moartea le aduce pieirea, ci uitarea. Arhiva Generală din oraşul nenumit, desprins de un spaţiu cultural şi un timp istoric anume, din Toate numele, este un imens depozitar de cuvinte, cuprinzând totalitatea numelor existente, ale oamenilor care au trăit din vechime până în prezent, şi ascunzând infinitatea numelor potenţiale din viitor. Labirintul de fişe ce o alcătuiesc este un labirint de cuvinte, de nume legate aleatoriu de viaţa unor fiinţe care le poartă şi de chipurile schimbătoare ale acestora, aşa cum pe pietrele de marmură din Cimitirul General (al cărui afluent se spune că este Arhiva Generală) sunt gravate nişte nume fără nicio legătură cu cele pe care le-au purtat defuncţii în viaţă, urmare a farsei unui păstor ce schimbă între ele numerele mormintelor. Soluţia din final de a reorganiza Arhiva Generală,  reunind arhiva numelor celor vii cu a celor morţi, are menirea de a readuce toate numele în prezent, pentru ca moartea unui om să nu aducă dispariţia lui în uitare.
Aşadar, cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa necunoscută de dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de uitare. Domnul José, umilul registrator al Arhivei Generale din romanul lui José Saramago, va avea această revelaţie, deopotrivă eşec şi izbândă, ce încheie labirintica lui căutare a femeii necunoscute ce poartă un nume ce, ironic, rămâne nenumit până în finalul romanului. Atras de farmecul ce învăluie numele unei femei necunoscute, asemeni lui, registratorul porneşte în căutarea unei fiinţe vii, iar înfrângerea lui nu este cauzată doar de obstacolul de netrecut al morţii femeii, ci şi de falia ce se adânceşte între numele cunoscut şi fiinţa necunoscută ce îl poartă. În final, domnul José porneşte cu luciditate într-o căutare nu a unui om, a femeii necunoscute, ci a certificatului ei de deces, pentru a aduce un nume, şi nu o fiinţă, din lumea morţii în cea a vieţii, din uitare în amintire. Domnul José trăieşte printre cuvinte, dar aspiră spre altceva, spre ceea ce se află dincolo de ele. Încercarea eşuată de a o găsi pe femeia necunoscută se dovedeşte a fi firul Ariadnei spre autocunoaştere, conducând la descoperirea fiinţei ce se află dincolo de propriul nume, singura ce îi este accesibilă şi în căutarea căreia a pornit de fapt dintru început.
Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 23 ianuarie 2012, de la ora 18, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE: descoperirea rupturii dintre chipul în continuă schimbare al omului şi numele său imuabil, dintre viaţă şi cuvânt, precum şi problematizarea balanţei dintre memorie şi uitare în asumarea trecutului. Am ales drept punct de plecare incursiunile domnului José prin tentacularul labirint de cuvinte din incitantul roman TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO, în traducerea Mioarei Caragea, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:
•    Care este raportul dintre cuvânt şi lume, dintre nume şi om, dintre semn şi viaţă, dintre datele arhivate şi intimitate?
•    Cum este înţeleasă relaţia dintre semn, semnificaţie şi sens în Toate numele?
•    Care sunt sensurile firului Ariadnei, labirintului, arborelui şi bibliotecii în structura romanului lui José Saramago?
•    Care este rolul păstorului ce schimbă între ele numerele mormintelor din Cimitirul General în construcţia romanului?
•    Este căutarea domnului José eşuată sau reuşită? Cum interpretaţi finalul romanului?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, SIMONA BURTĂ:

«Mă numesc Simona Burtă şi sunt elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, secţia Filologie. Printre pasiunile mele se numără, alături de citit, sportul şi cinematografia. Sunt o fire activă, mereu în căutarea unor noi provocări. Îmi place foarte mult să fiu înconjurată de prieteni şi familie pentru că sunt de părere că de la fiecare persoană din jurul meu am multe de învăţat. În viitor sper să lucrez în domeniul de marketing şi publicitate deoarece consider că oferă posibilităţi nelimitate de a da viaţă ideilor.
Într-un spaţiu necunoscut şi într-un timp neidentificabil… astfel are loc acţiunea enigmaticului roman al lui José Saramago. Un alt José este cel care se perindă printre rândurile acestei minunate cărţi, un José care începe ceva ce nu ar fi trebuit să înceapă vreodată el, un simplu funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile. În carte afli că, pentru a putea intra printre rafturile Arhivei, ai nevoie de firul Ariadnei, dar odată ce o citeşti, realizezi că şi tu ai nevoie de un fir al Ariadnei pentru a înţelege pe deplin cartea. În viziunea mea, José este cel care trebuie urmărit cu ajutorul acestui fir pentru că el este singurul care ne poate aduce lumina în înţelegerea cărţii.
Pentru început, José Saramago încearcă să realizeze prin José funcţionarul un portret al unui om care este însetat de cunoaştere, o cunoaştere care poate părea ciudată pentru început. Însă nu v-aţi gândit niciodată că aţi vrea să ştiţi mai multe despre femeia care stă lângă voi în staţia de tramvai sau despre doamna care vă serveşte la magazin zi de zi ? Probabil că mulţi dintre noi am speculat rareori această întrebare, însă introspecţia lui Saramago în mintea unui om care crede cu ardoare că viaţa unei fiinţe necunoscute merită la fel de mult să fie vizualizată cât viaţa unui alt faimos portughez din colecţia pe care o deţine este menită să demonstreze un punct de vedere inedit. Personal, ceea ce am desprins eu din această carte este că trebuie să laşi un semn, să fii cunoscut posterităţii ca să fi existat vreodată cu adevărat, ca să poţi să fii tu egal cu alţi o sută. Nu ne dorim oare asta cu toţii ? După moarte, câte persoane ne vor mai rosti vreodată numele?
,,Ca mine, se gândi domnul José. Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.”
O a doua chestiune care pe mine m-a frapat în cartea lui Saramago este evoluţia deosebită pe care aparent banalul funcţionar José o realizează. Un bărbat care nu părea a avea multe de zis iniţial, un fricos incurabil, ajunge să fie un stăpân deplin al psihicului său, fiind direcţionat în acţiunile întreprinse doar de propria voinţă. Deşi această voinţă se poate confunda la un moment dat cu nebunia, date fiind vocile cu care acesta se sfătuieşte, voci provenite din tavan. Şi tot aceste voci, acest tavan grăitor este cel care pune în dezbatere problematica sentimentelor sale pentru femeia necunoscută pe care o căuta cu disperare. Dragoste sau obsesie ? După părerea mea este dragoste, dragoste pentru satisfacerea propriei curiozităţi, pentru curiozitatea care îl incurajează, pentru curajul care îl transformă într-un bărbat diferit.
,,Cazul excepţional’’ al domnului José este investigat cu minuţiozitate, întrucât funcţionarul, deşi recunoaşte că ar trebui să îi fie teamă, nu se dă în lături de la nimic. După constatarea mai mult sau mai puţin surprinzătoare a morţii femeii, înmormântată în sectorul sinucigaşilor din cimitir, accentul cade pe scena în care domnul José se întâlneşte cu păstorul. Într-un final, pentru domnul José, ce cântărise mai mult în curiozitatea pe care îl măcina : dorinţa de a identifica numele cu o persoană sau persoana cu un nume?
,,Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine, Spuneţi-mi dacă vedeţi aici cea mai mică urmă de profanare, Faptul că le-aţi schimbat numele înseamnă o profanare, şi nu una neînsemnată, E de înţeles faptul că un registrator al Arhivei Generale a Stării Civile poate avea asemenea idei despre nume. Păstorul se întrerupse, făcu un semn câinelui să meargă după o oaie care se îndepărtase de turmă, după care continuă, Încă nu v-am spus din ce motiv am început să schimb între ele plăcile pe care sunt scrise numerele mormintelor, Nu cred că mă interesează, Nu cred că nu vă interesează, Să auzim, Dacă e adevărat, aşa cum am convingerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiţi, cei de aici, datorită răutaţii unui păstor, cum aţi numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjaţi, adevărul e că şi dacă aş vrea, n-aş mai fi în stare să îmi aduc aminte de locurile certe, singurul lucru pe care-l ştiu e gândul care îmi vine în minte când trec prin faţa uneia dintre aceste plăci de marmură cu numele complet şi cu respectivele date de naştere şi de moarte, Ce gând, Că e posibil să nu vedem minciuna chiar când o avem sub ochi.’’
Un final  al cărţii care spune multe despre separarea vieţii de moarte, despre imposibilitatea de a găsi un prezent comun, care să poată fi împărţit de cei vii şi de cei morţi. O arhivă comună, un fapt imposibil pentru că în final viaţa nu e moarte, moartea nu e viaţa, dar voinţa de a le contabiliza pe amândouă într-o Arhivă, fie ea şi separată, este ceva mai presus de firea umană.
,,Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.” În concluzie, eroul continuă şi după final să vegheze asupra unui nume. Ironic, dat fiind faptul că alt nume decât al său nu este în toată cartea, un alt nume care să-l vegheze pe el, rămas în continuare un simplu funcţionar al Arhivei. »

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 23 ianuarie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!