ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 28-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri”, în cadrul seriei de evenimente ZILELE ALTFEL

 

„Cine se mai poate îndoi că odată, cândva, într-o epocă viitoare, când va fi să vadă lumina tiparului istoria adevărată a faimoaselor mele isprăvi, cărturarul care le va scrie nu va pune, ajungînd cu povestirea la această dintâi plecare a mea în revărsatul zorilor, o frază cam în felul acesta: «De-abia-şi întinsese rumenul Apolo pe suprafaţa vastă a spaţiului terestru şuviţele aurii ale frumoaselor lui plete, de-abia apucaseră păsările pictate în mii de culori să salute cu limbile lor, sonore ca nişte harfe, într-o dulce şi curgătoare ca mierea armonie, venirea aurorei cu degetele-i trandafirii, care, părăsind patul moale al soţului ei gelos, se arăta muritorilor la uşile şi balcoanele orizontului provinciei La Mancha, că ilustrul cavaler don Quijote de La Mancha, smulgîndu-se odihnei dintre pernele de puf, îşi încălecă faimosul bidiviu, pe Rocinante, şi purcese la drum de-a lungul străvechiului şi cunoscutului şes al Montielului»” (căci, într-adevăr, pe şesul acela o pornise); şi adăugă: „Fericită epocă şi fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură şi de zugrăvit prin tablouri, ca să le rămână amintirea în viitor! O, tu, cărturarule-vraci, oricine-ai fi, căruia-ţi va fi dat să devii cronicarul acestei istorii minunate, nu-l uita, rogu-te, nici pe bunul meu Rocinante, tovarăş nedespărţit al tuturor călătoriilor şi urcuşurilor mele!”  

După aceea prindea să spună, de parcă ar fi fost, într-adevăr, îndrăgostit:

-„O, domniţă, Dulcinea, stăpână a acestei sărmane inimi ostatice, adâncă jignire mi-ai adus arătându-mi uşa şi poruncindu-mi, sub pecete de blestem, să pier din ochii tăi frumoşi. Ai milă, stăpână, şi înduplecă-te de inima mea, care-ţi este supusă ca un câine şi care îndură atâtea de dragul tău!”

Pe lângă acestea, înşira altele multe, la fel de smintite, toate aidoma celor pe care le învăţase din cărţi, imitându-le cât putea mai bine limbajul. Şi-n vremea asta se-ndemna la drum atât de anevoie, iar soarele-l pătrundea atât de înfocat şi cu atâta înverşunare, că ar fi fost de ajuns să-i topească minţile-n cap, de-ar mai fi avut măcar urmă.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote)

           Cu astfel de gânduri măreţe, turnate în vorbe meşteşugite, desprinse din cărţile pe care le-a devorat, porneşte ilustrul cavaler rătăcitor Don Quijote în prima lui aventură: înveşmântat într-o armură ruginită şi cu un coif improvizat, dând pinteni mârţoagei sale de parcă Rocinante ar fi fost un minunat bidiviu şi închinându-şi viitoarele fapte de vitejie neasemuitei domniţe Dulcinea del Toboso, nume prin care timidul îndrăgostit o va slăvi, fără ştirea ei, pe Aldonza Lorenzo, o simplă ţărancă din satul vecin.

După ce în primii cincizeci de ani a dus o viaţă cuminte şi ştearsă, respectatul hidalgo Alonso Quijano cel Bun cade în patima lecturii, citeşte cu nesaţ colecţia de romane cavalereşti din biblioteca sa şi se converteşte, spre disperarea chelăresei, a nepoatei şi a celor doi prieteni ai săi, preotul şi bărbierul, în Don Quijote de La Mancha. Sub acest nume, paşnicul hidalgo devine cavalerul rătăcitor hotărât să îndrepte nedreptăţile, să îi ajute pe cei oropsiţi, să protejeze domniţele lipsite de apărare şi să înfrunte oştiri păgâne, cohorte de uriaşi şi vrăjitori vicleni. Însă arareori „neînfrântul” cavaler are parte de vreo izbândă, cel mai adesea fiind ciomăgit, umilit şi dispreţuit pentru sminteala de a lua oile drept mauri, lighenaşul de aramă al unui bărbier drept coif aurit şi morile de vânt ori burdufurile cu vin drept uriaşi, de a confunda realitatea frustă cu nălucirile pline de vrajă alimentate de lecturi şi completate de o imaginaţie debordantă.

Dar farmecul cărţii lui Miguel de Cervantes se naşte dintr-o întâlnire a acestui neistovit visător cu reversul său, întruchipat de scutierul cel „sărac cu duhul”, fricosul şi cârtitorul mucalit Sancho Panza. Două sminteli se ciocnesc şi se oglindesc una în cealaltă, amplificând efectele comice ale cărţii: pe de o parte, nebunia sublimă a lui Don Quijote, care transfigurează realitatea în plăsmuire, populând-o cu cavaleri, domniţe, uriaşi şi magi, pe de altă parte, nebunia ingenuă a lui Sancho Panza, care ia plăsmuirea drept realitate şi, fără să fi citit în viaţa lui vreo pagină de roman cavaleresc (sau altceva, fiind analfabet), îi ţine isonul stăpânului său, crezând cu naivitate că drept răsplată va ajunge cel puţin guvernatorul unei insule.

Dubla confuzie realitate – ficţiune va da naştere unor savuroase ironii, iar hazul va izbucni cu atât mai multă vigoare cu cât constrastul dintre cele două lumi, cea a oamenilor „normali” şi cea construită de „sminteala” lui Don Quijote, este mai violent.  Cavalerul Tristei Figuri îşi păstrează imperturbabila seriozitate în cele mai multe dintre aventuri, râsul aducând o breşă în mecanismul autoiluzionării sale, precum în atipicul episod cu cele şase maiuri de piuă.

Surprinzător, izbucnirea lui Don Quijote în hohote de râs îi risipeşte acestuia nebunia, îl face să vadă just, şase maiuri de piuă şi nicidecum căpcăuni, precum în reveriile sale livreşti, însă îi retează totodată orice avânt vitejesc, readucându-l în banalitatea de care de fapt se adăpostea în mirajul literaturii. Unde de altfel îşi şi găseşte locul, precum se visează, lăsând râsul în seama noastră, a viitorilor cititori ai năstruşnicelor aventuri ale unui personaj înnebunit după literatură. 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a 28-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de vineri, 5 aprilie 2013, de la ora 11, cu tema ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se (de)construieşte mirajul unei lumi imaginare cu reflexe livreşti şi problematizarea modului în care Cavalerul Tristei Figuri, în tandem cu scutierul său Sancho Panza, a stârnit cele mai diverse interpretări şi ecouri culturale.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Ce rol joacă livrescul în construcţia romanului lui Miguel de Cervantes?
  • Care este rolul ironiei şi cum transpar efectele comice din savoarea stilului?
  • Cum se înfruntă cele două lumi suprapuse de sminteala lui Don Quijote, cea banală a preotului şi bărbierului şi cea magică a cavalerilor rătăcitori?
  • Cum se completează şi se influenţează reciproc Don Quijote şi Sancho Panza?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, moartea îl atinge pe Don Quijote sau doar pe Alonso Quijano cel Bun?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de BIANCA TURNEANU, studentă în anul I la specializarea Studii culturale, din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara:

 «„Vorbind ei aşa, zăriră deodată vreo treizeci – patruzeci de mori de vânt, care se aflau pe toată cîmpia aceea; şi astfel, cum le văzu don Quijote, grăi către scutierul său:

— Norocul ne călăuzeşte paşii mai bine decât ne-am putea-o noi dori, căci ai în faţă, prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care am de gînd să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce-om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i bătăile dreaptă, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu dacă stingi sămânţa lor afurisită de pe faţa pămîntului.

— Ce uriaşi? zise Sancho Panza.

— Aceştia pe care-i vezi, răspunse stăpânul său, aceştia cu braţe cât toate zilele, că sunt unii la care măsoară cât două leghe.

 — Ia seama, luminăţia-ta, i-o întoarse Sancho Panza, că ăştia care se văd aicea nu-s uriaşi, ci mori de vânt, iar ceea ce iei dumneata drept braţe sunt aripile, care, învârtite de vânt, mişcă pietrele morii. 

— Se vede cât de colo, răspunse don Quijote, că nu prea eşti citit când e vorba de aventuri cavalereşti; sunt uriaşi şi dacă ţi-e frică de ei, şterge-o de aici şi pune-te pe rugăciuni, cât timp m-oi încleşta eu cu ei în luptă crâncenă şi defel dreaptă. 

Şi spunând asta, dete pinteni lui Rocinante, fără să mai ia în seamă ce-i tot îndruga scutierul său, Sancho, care-i dădea înainte cu strigătele, înştiinţându-l că, fără urmă de îndoială, erau mori de vânt, şi nu uriaşi cei pe care voia să-i atace. Dară el era atât de încredinţat că uriaşi erau încât nici n-auzea strigătele scutierului său Sancho, nici n-apucă să vadă, cu toate că ajunsese la o palmă de ele ceea ce de fapt erau, ba încă le mai şi probozea cât ţinea gura:

— Nu daţi bir cu fugiţii, mişeilor şi lepădăturilor, că nu-i decât un singur cavaler cel ce vrea să dea piept cu voi: 

Stîrnindu-se tocmai atunci un pic de vânt şi începând aripile uriaşe să se mişte, don Quijote spuse, cum văzu una ca asta:

— Chiar dacă aţi vântura voi mai multe braţe deci uriaşul Briareu, mie tot aveţi să mi-o plătiţi!  

Cu aceste vorbe şi încredinţându-se cu trup şi suflet stăpânei sale Dulcinea, pe care o rugă să-l ajute în atare primejdie, se acoperi cât putu mai bine cu pavăza şi legănându-şi lancea în cumpănire, se năpusti în galop, cât îl ţineau picioarele pe Rocinante, să dea piept cu cea dintâi moară care-i stătea în cale. Şi arzându-i una cu lancea în aripă, vântul o roti cu atâta furie, încât făcu din lance o scurtătură ce trase după ea şi calul şi călăreţul, care fu azvârlit de-a berbeleacul, ca vai de capul lui, pe câmp. Dete Sancho Panza fuga să-l ajute, cât îl ţineau picioarele, şi când ajunse la dânsul, îl află lat, fără să se mai poată mişca, aşa de cumplit buşise cu el de pământ Rocinante.

— Vai de păcatele mele! se văită Sancho. Nu ţi-am spus eu luminăţiei-tale să bagi de seamă la ce faci, că nu erau decât nişte biete mori de vânt, şi că numai cui îi umblă morile de vânt în cap poate să nu-şi dea seama de asta ?

—   Taci, prietene Sancho, răspunse don Ouijote, căci treburile războinice sunt mai supuse decât oricare altele necontenitelor schimbări. Cu atât mai mult cu cât eu cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Frestón, cel care mi-a furat încăperea cu cărţile, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atâta vrăjmăşie îmi poartă! Dar până în cele din urmă n-au să aibă cine ştie ce putere vrăjitoriile lui afurisite împotriva spadei mele viteze.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote)

         Don Quijote este ‘’nebun’’ sau doar „face pe nebunul”?  În cazul lui Don Quijote fiecare biruinţă împotriva „morilor de vânt” îl apropie şi mai mult de înfrângerea din viaţa reală. Dar cât de limpede arată această înfrângere că „nebunii” pot fi nişte rataţi, dar nu nişte mediocri. Că simplul fapt de a îndrăzni „nebuneşte” sau de a iubi „nebuneşte” salvează de mediocritate.

           Oare Don Quijote era nebunul condus de grandoarea iluziilor sale sau nu cumva ultima iluzie e să crezi că nu ai nicio iluzie? „Eroul lui Cervantes nu priveşte decât înainte! Şi nu există nicio fisură în iluziile lui. Iluziile au luat locul realităţii , devin singura realitate pentru Don Quijote.’’ (Octavian Paler, Calomnii mitologice) Iluziile îi eliberează din inerţie sufletul,  trupul şi mintea, Don Quijote se aruncă plin de speranţe spre un viitor construit strict după propriile sale dorinţe.

            Practic, dragostea pentru ţărăncuţa Dulcinea este iluzia care declanşează dorul său de aventură,  dorinţa de luptă cu morile de vânt, obstacole în faţa cărora puternica iluzie şi dorinţa de a-şi împlini visul de iubire nu se dau în lături.

            Pentru un om raţional lupta cu morile de vânt reprezintă zădarnicia, imposibilul, dar pentru Don Quijote această luptă este remediul împotriva deşertăciunii. În bătălia sa cu morile de vânt,  în centrul dorinţelor sale nu se află nici goana după glorie, nici alte ambiţii sau vanităţi; adevărata miză a nebuniei sale este iubirea.

             În opinia lui Octavian Paler, Don Quijote se lasă purtat la întâmplare de iureşul aventurii, în speranţa că acesta îl va conduce spre fiinţa iubită. Cu toate că eşecul se întrevede încă de la început, el este ignorat totalmente de Don Quijote. Octavian Paler îţi mărturiseşte imensa admiraţie pentru „curajosul cavaler” care, în pofida imposibilităţii de a o găsi pe Dulcinea, continuă să lupte şi să-şi caute fericirea.

               Iluzia este valul de care Don Quijote se lasă purtat, acesta câştigându-şi astfel admiraţia cititorului sedus de îndrăzneala Cavalerului Tristei Figuri, care îi provoacă imaginaţia.

             După cum Octavian Paler afirmă: ‘’Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va incerca să dovedească nimic, nici sfinţenia, nici bunatatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.’’»

    Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din aprilie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE, care va avea loc vineri, 5 aprilie 2013, de ora 11! De această dată întâlnirea se va desfăşura la Universitatea de Vest din Timişoara, în sala 101, în cadrul seriei de evenimente ZILELE ALTFEL, cu sprijinul studenţilor din anul I, specializarea Studii culturale, de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie.