ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 33-a întâlnire a Atelierului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara

            „În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul.” (Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea)

 

Marea nu este un simplu decor în ultimul roman publicat de Ernest Hemingway în timpul vieţii, ci o prezenţă misterioasă, uneori blândă şi prietenoasă, alteori crudă şi capricioasă, însă niciodată impasibilă ori refractară. Pentru bătrânul pescar ea nu este niciodată virilul el mar, un concurent ce trebuie supus, exploatat şi înfrânt, ci seducătoarea la mar, feminină, imprevizibilă, care se cere iubită necondiţionat. Santiago ar avea toate motivele să o deteste: de 84 de zile ea refuză să-l ajute, ghinionul îl urmăreşte şi nici un peşte mare nu se mai prinde în momelile sale, până şi ajutorul său, puştiul Manolin, la presiunea părinţilor, se alătură unei bărci mai norocoase. Cu toate acestea, Santiago nu încetează să se lase fermecat de ea, ci iese din nou în larg, singur, în a optzeci şi cincea zi, lansându-se într-o cursă în care şansa îşi arată reversul pe măsură: peştele uriaş, urmărit fără preget, înfrânt în luptă dreaptă, va fi devorat de rechinii ce vor înconjura barca „norocosului” pescar. Bătrânul se va întoarce la mal istovit, rănit, umilit, „distrus, dar nu înfrânt”, fără a-şi pierde speranţa, dispus să ia totul de la capăt, dornic să înnoade un dialog cu puştiul, singura prezenţă umană din preajma sa: „Observă cât de plăcut era să ai pe cineva cu care să discuţi în loc să vorbeşti numai cu tine şi cu marea.”

Ieşirea în larg îl confruntă pe Santiago cu spectrul singurătăţii, dar îi şi oferă, în acelaşi timp, antidotul prin care îl poate ignora, bagateliza şi, astfel, suporta. În tăcerea din largul mării Santiago încearcă un dialog cu fiinţele mării, cu peştii zburători, cu doradele, cu păsările migratoare, cu peştele urmărit cu ardoare şi respect, cu rechinii înfruntaţi cu curaj, cu sine însuşi. În absenţa unui interlocutor uman, bătrânul se apostrofează ori se îmbărbătează, vorbeşte singur cu sine ori intră într-un dialog imaginar, însă nu mai puţin fascinant, cu marea, convertind cu naturaleţe solitudinea în contrariul ei: „Bătrânul scrută cu privirea întinsul mării şi îşi dădu seama cât de singur era acum. Dar văzu şi reflexele prismatice în adâncurile apei întunecate, şi sfoara încordată dinaintea lui, şi strania unduire a calmului apei. Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar când pescarul se uită drept înainte, văzu un cârd de raţe sălbatice care zburau în formaţie pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăştiau şi se adunau iar în formaţie, şi îşi dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.”

 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru a doua întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 5 februarie 2014, de la ora 18, cu tema ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte o parabolă a luptei omului cu destinul şi cu propriile limite, având drept punct de plecare fascinantul roman al lui Ernest Hemingway, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, reeditat în 2014,  la Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Cum se împletesc simplitatea şi rafinamentul în construcţia romanului Bătrânul şi marea?
  • Ce rol are dialogul imaginar al bătrânului în construcţia personajului şi a romanului lui Ernest Hemingway?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, este neaşteptat sau previzibil?

În continuare, vă invităm să citiţi eseul unei cititor pasionat de la atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG (clasa a XII-a, Liceul Pedagogic “Carmen Sylva” din Timişoara):

            «Exponent marcant, alături de Fitzgerald, al celebrei génération perdue, Hemingway s-a impus fulgerător la o vârstă la care alții cunoscuseră deja consacrarea. Bătrânul și marea a șters, poate nemeritat, tot ceea ce publicase el până atunci, rămânând și astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de la apariție, de departe, cea mai cunoscută și discutată carte a sa, preluând prim-planul unei opere nu prea întinse și consacrând definitiv, în istoria literaturii americane, o figură nu tocmai carismatică și, în orice caz, o personalitate controversată a acelei perioade.

            Mai mult decât un microroman ori o nuvelă ceva mai întinsă, aproape complet lipsită de artificii narative și/sau stilistice, previzibilă în datele sale generale și în dezvoltarea lor ulterioară și construită încă de la început conform unor principii compoziționale extrem de simple, mizele cărții ar trebui căutate în ceea ce ea este, paradoxal, cel mai puțin: un pseudoeseu despre ratare și iluzie, despre scurtele fericiri compensatorii și dezamăgirile de durată, despre vis și neputință. Urmărit de ghinion și părăsit de puștiul Manolin, cel mai apropiat ajutor de care putea dispune, luat peste picior sau compătimit, în cel mai bun caz, de ceilalți locuitori ai micii așezări de pescari, Santiago nu ține seama de lungile sale perioade de sterilitate (cea căreia avea să-i pună capăt ajunsese deja, la începutul cărții, în cea de-a optzeci și cincea zi, în vreme ce nedoritul record atingea, așa cum îi reamintește Manolin, la nu mai puțin de optzeci și șapte de zile) și decide să reia întregul proces rutinier, nebănuind că la capătul acestuia avea să descopere nu doar gloria, dar și spectrul propriului său blestem.

            Singur în mijlocul oceanului, în pragul nebuniei, plutind într-o derivă lentă și aproape stors de energie, bătrânul, căzut pradă reveriilor și obsesiei sale din vârful undiței, luptă nu doar împotriva vicisitudinilor, ci, mai ales, împotriva propriei sale reputații, a destinului său implacabil. După capturarea uriașului pește, Santiago nu mai este nevoit să gestioneze doar plăsmuirile unei minți șubrede, ci și atacurile rechinilor dezlănțuiți, cei care aveau să ciopârțească, finalmente, cel mai impozant trofeu imaginabil, unica rațiune de a exista pentru un pescar pândit pretutindeni de neșansă. Deși conștientizează gravitatea împrejurărilor și finalitatea acestora (,,«Era prea frumos ca să dureze», se gândi el. […] «Ar fi putut la fel de bine să fie și-un vis», își zise atunci.”), cuprins de un inexplicabil patos oratoric și de remușcări ireprimabile (,, – Dar omul nu e făcut să fie înfrânt, declamă el. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt. «Numai că tot îmi pare rău că am omorât peștele», își continuă el gândul.”), profund scindat în adâncul conștiinței sale și, mai presus de toate, alienat și confuz, Santiago își regăsește liniștea de cealaltă parte a lucidității sale obsedante, pierzându-se  în meandrele visului, ale halucinației și uitării (,,«Oricum, vântul e prietenul nostru», își zise el. Adăugă: «Uneori. Ca și marea nesfârșită, cu prietenii și dușmanii noștri. Și patul. Patul e prietenul meu. Doar patul. Ce mult o să însemne patul! E așa de simplu atunci când ești înfrânt. Nu mi-am dat seama niciodată cât de simplu e. Și cine te-a înfrânt?» se întrebă apoi.”).

            Cu toate că Fitzgerald reușea, prin cunoscuta metaforă vizuală din finalul Marelui Gatsby, o uimitoare cartografiere a spațiului fragil dintre luciditate și imaginație, Hemingway izbutește, prin scurta propoziție finală, să concretizeze tulburător acel tărâm imaginar (,,Bătrânul visa lei.”).»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din februarie 2014 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA, Editura Polirom, 2014, care va avea loc miercuri, 5 februarie 2014, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!