SPECTACOLUL MINŢII – HERMANN HESSE, JOCUL CU MĂRGELE DE STICLĂ

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 34-a întâlnire a Atelierului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara

„Scena din camera cu pian, intrarea bătrânului aşteptat de băiat se repeta mereu, la nesfârşit, maestrul şi băiatul se tot succedau reciproc, ca traşi de cablul unui mecanism, în aşa fel încât nu se mai putea şti cine vine si cine pleacă, cine conduce şi cine urmează, bătrânul sau tânărul. Când părea ca tânărul este cel ce arată cinstire şi ascultare bătrânului, autorităţii şi demnităţii; când părea ca bătrânul este cel pe care figura, ce-l preceda cu puţin, a tinereţii, a începutului, a voioşiei îl obliga să devină urmaşul ce slujeşte sau adoră. Şi în timp ce Knecht privea acest carusel oniric, şi absurd, şi plin de înţelesuri, el însuşi se simţea identic în vis când cu bătrânul, când cu băiatul, era când cel ce venea, când veneratul, când conducătorul, când cel aflat sub ascultare, iar în cursul acestei schimbări labile veni o clipă când fu amândoi, în acelaşi timp maestrul şi micul discipol, ba mai mult, chiar se afla mai presus decât amândoi, era organizatorul, născocitorul, conducătorul şi spectatorul caruselului, al întrecerii acesteia dintre bătrâneţe si tinereţe, care se desfăşura în cerc, fără victoria unuia sau a altuia, şi pe care, cu sentimente schimbătoare, acum o încetinea, acum o pornea în cea mai mare iuţeală.”  (Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă)

Tinereţea şi bătrâneţea se confruntă şi conlucrează în relaţia puternică şi, totodată, atât de delicată dintre discipol şi magistru. Jocul cu mărgele de sticlă este o magistrală punere în scenă a acestui carusel magic al cunoaşterii ca oglindire a elevului în dascălul său, dar şi invers, prin metamorfoza învăţăcelului într-un învăţător, pentru maestrul său, dar şi pentru viitorii săi ucenici. Figura carismatică a lui Josef Knecht suprapune ambele roluri, până la identificare: elev studios al şcolilor de elită din Castalia, o „provincie pedagogică” proiectată de Hermann Hesse într-un îndepărtat secol XXV, el absoarbe cu nesaţ învăţăturile pe care îndrumătorii lui spirituali i le împărtăşesc cu generozitate. Seninul magister musicae, detaşatul Frate mai Mare de pe plantaţia de bambus din inima Castaliei, lucidul pater Jakobus, care îi deschide ochii asupra perspectivei istorice, chiar cinicul Plinio Designori, prin care înţelege că dincolo de ocrotitoarea enclavă castaliană există o lume mult mai complexă şi mai fascinantă, sunt tot atâtea chipuri ale maestrului pentru Josef Knecht. La rândul lor, aceştia devin, discret sau făţiş, discipolii acestui charmeur, luând naştere o prietenie care înseamnă în primul rând întrajutorare, schimb de cunoştinţe, formare reciprocă. Josef Knecht este magister ludi, conducătorul sclipitorului joc cu mărgele de sticlă, rafinatul blazon al Castaliei, o sinteză preţioasă, de un înalt grad de abstractizare, a ştiinţelor şi artelor, care riscă să devină un ceremonial steril şi inutil dacă se închide în propriile scheme repetitive. Acest fascinant spectacol al minţii se umanizează doar prin suflul vital al sensibilităţii, al emoţiei ce se degajă în caruselul maeştrilor şi discipolilor doar când magister ludi revine la sensul originar, de „învăţător”. Mai mult, în destinul lui Josef Knecht şi în celelalte trei biografii de grad secund, în care acesta se proiectează în alte trei personaje din timpuri şi culturi diferite, prinse în acelaşi carusel al curiozităţii şi înţelepciunii, Jocul cu mărgele de sticlă aruncă o subtilă lumină metatextuală asupra mecanismelor prin care, prin ingenioase încetiniri sau accelerări textuale, un abil magister ludi, „organizatorul, născocitorul, conducătorul şi spectatorul caruselului”, regizează cu măiestrie desfăşurarea laborioasă a jocului ficţional.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru a treia întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 12 martie 2014, de la ora 18, cu tema SPECTACOLUL MINŢII – HERMANN HESSE, JOCUL CU MĂRGELE DE STICLĂ: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte o lume utopică, precum şi problematizarea implicaţiilor unei rupturi între cultură şi lume, având drept punct de plecare fascinantul roman al lui Hermann Hesse, în traducerea lui Ion Roman, reeditat în 2013,  la Editura RAO, căreia îi mulţumim pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Care este sensul jocului cu mărgele de sticlă?
  • Ce rol au „operele postume ale lui Josef Knecht” în structura romanului?
  • Cum interpretaţi finalul biografiei lui Josef Knecht, este neaşteptat sau previzibil?

În continuare, vă invităm să citiţi eseul unei cititoare pasionate de la atelierul nostru de lectură, CLAUDIA MOROŞANU (clasa a XI-a, Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara):

 

« Hermann Hesse a fost un scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946 chiar pentru lucrarea „Jocul cu mărgele de sticlă”. Este faimos și pentru romanele sale Lupul de stepă șiSiddhartha.    

În jocul cu mărgelele de sticlă se află un limbaj secret, perfecționat, bazat pe cel al mai multor discipline științifice și ramuri ale artei, mai ales matematica și muzica. Acest joc cumulează tot ce conține și valorifică cultura noastră și se joacă abil cu ele, pornind de la tot ce a produs omul de la știință la opere de artă, studii ale savanților şi până la valorile spirituale.

Apărut în Germania și Anglia, inițial ca un simplu mijloc de amuzament pentru cercuri restrânse de muzicologi și muzicieni, jocul a pornit de la un hazliu exercițiu de memorare a datelor si de combinații de informaţii eterogene, răspândit printre studenți și muzicieni, până a devenit ceva foarte serios.

Inventatorul jocului a fost Bastian Perrot din Calw, oraş din Wurttemberg (locul de naştere al lui Hermann Hesse), un teoretician al muzicii, inteligent si sociabil.  Lusor Basiliensis a fost cel care a descoperit principiile unui nou limbaj, de semne și formule, și astfel s-au pus bazele întregului progres viitor ce ar mai fi putut apărea în istoria prețiosului joc. Jocul se afla sub protecția Ordinului și a autorităților educative. Acesta a fost cât pe ce să fie supus unui proces intentat de către Papa Pius al XV-lea. Jocul a dobândit mai întâi în Franța și Anglia o formă de organizare publică, dar celelalte țări nu s-au lăsat mai prejos.

Despre viața lui Joseph Knecht, unul dintre cei care au exercitat funcţia de magister ludi, nu se știu foarte multe lucruri, dar biograful său confirmă că avea geniu și că „funcționa” pe principiul „acceptării cu drag a sorții”.

Primul act al chemării, primul apel făcut de către spirit lui Knecht, din partea muzicii, s-a petrecut în copilărie. O primă chemare se petrece cu prilejul întâlnirii dintre băiețelul Joseph  cu magister musicae, pe care îl asemăna ba cu unul dintre cei doisprezece apostoli, ba cu un rege sau un vrăjitor sau chiar, uneori, cu unul dintre marii artiști legendari din epocile clasice. Întâlnirea a fost una foarte reușită, deoarece tânărul a ajuns pe lista elevilor care urmau să fie acceptați în școlile de elită. Joseph Knecht a urmat școala la Eschholz, iar apoi, după vizita sa la magister ludi, din ținutul Monteport, a aflat că a fost repartizat pe mai departe la Waldzell. Școala de la Waldzell era cea mai artistică, fiind sediul jocului cu mărgelele de sticlă.  Acolo l-a cunoscut pe Plinio Designori, un oaspete în Provincie, care i-a dat multe de gândit. Vorbele sale l-au pus pe Josef în dificultate, acesta găsind mereu un sâmbure de adevăr până și în cele mai mari injurii aduse de către acesta Ordinului. Discuțiile dintre cei doi, la care participau mereu mulți elevi, precum și Directorul, uneori, reprezentau cele două principii, două lumi, cea exterioară și cea din Castalia. La fel cum Plinio își obținea informațiile de la părinți, prieteni sau din contactul său cu lumea din afară, așa și Josef le obținea din meditații, lectură, exerciții sau discuțiile cu maestrul muzicii.

Odată cu încheierea perioadei de la Waldzell, Josef a devenit liber, continuându-și studiile despre jocul cu mărgelele de sticlă. El a trecut și pe la un erudit excentric, Fratele mai mare, în dumbrava bambușilor pe care a creat-o în inima Castaliei, unde a fost cât se poate de silitor, iar mai apoi a fost chemat în ordin. Desfășurarea ceremoniei s-a petrecut simultan cu demisia lui magister musicae.

Astfel, Josef Knecht urcă rapid treptele formării sale, ajunge elev de elită, jucător cu mărgele de sticlă, repetitor și apoi chiar magister ludi Josephus III, pentru ca, în cele din urmă, să depăşească limitele Castaliei, şi să se deschidă spre realitatea lumii din afară, unde avea să-şi găsească şi sfârşitul.

În acest roman ne sunt dezvăluite trăirile și frământările personajului principal și întrebările pe care acesta și le adresează pe tot parcursul vieții. El dorește mereu să se autodepășească și nimic nu pare să îl mulțumească pe deplin. Confruntarea dintre materie și spirit pare să rămână suspendată, fără o soluţie definitivă.

În opinia mea, aceasta este o carte care cu siguranță merită și trebuie citită deoarece e captivantă, atât prin lumea imaginată și descrisă în amănunt, cât și prin forţa narativă a lui Hermann Hesse.»

 

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din martie 2014 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema SPECTACOLUL MINŢII – HERMANN HESSE, JOCUL CU MĂRGELE DE STICLĂ, Editura RAO, 2014, care va avea loc miercuri, 12 martie 2014, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

 

 

Read more 1 Comentariu

ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 33-a întâlnire a Atelierului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara

            „În mintea bătrânului marea fusese întotdeauna la mar, aşa cum o numesc oamenii în spaniolă atunci când o iubesc. Uneori, cei ce o iubesc spun lucruri urâte despre ea, dar vorbele lor sunt rostite întotdeauna ca şi cum ar fi adresate unei femei. Câţiva dintre pescarii mai tineri, cei care foloseau geamanduri pe post de plute pentru undiţele lor şi aveau bărci cu motor, bărci cumpărate pe vremea când se puteau face bani frumoşi cu ficatul de rechin, vorbeau despre ea ca despre el mar, adică la masculin. Vorbeau despre ea ca despre un concurent sau despre un loc ori chiar ca despre un duşman. Dar în mintea bătrânului ea fusese întotdeauna la feminin şi însemnase ceva ce acorda sau refuza favoruri imense, iar dacă făcea năzbâtii sau ticăloşii, era din cauză că nu se putea abţine. Luna o influenţează tot aşa cum influenţează o femeie, îşi zicea bătrânul.” (Ernest Hemingway, Bătrânul şi marea)

 

Marea nu este un simplu decor în ultimul roman publicat de Ernest Hemingway în timpul vieţii, ci o prezenţă misterioasă, uneori blândă şi prietenoasă, alteori crudă şi capricioasă, însă niciodată impasibilă ori refractară. Pentru bătrânul pescar ea nu este niciodată virilul el mar, un concurent ce trebuie supus, exploatat şi înfrânt, ci seducătoarea la mar, feminină, imprevizibilă, care se cere iubită necondiţionat. Santiago ar avea toate motivele să o deteste: de 84 de zile ea refuză să-l ajute, ghinionul îl urmăreşte şi nici un peşte mare nu se mai prinde în momelile sale, până şi ajutorul său, puştiul Manolin, la presiunea părinţilor, se alătură unei bărci mai norocoase. Cu toate acestea, Santiago nu încetează să se lase fermecat de ea, ci iese din nou în larg, singur, în a optzeci şi cincea zi, lansându-se într-o cursă în care şansa îşi arată reversul pe măsură: peştele uriaş, urmărit fără preget, înfrânt în luptă dreaptă, va fi devorat de rechinii ce vor înconjura barca „norocosului” pescar. Bătrânul se va întoarce la mal istovit, rănit, umilit, „distrus, dar nu înfrânt”, fără a-şi pierde speranţa, dispus să ia totul de la capăt, dornic să înnoade un dialog cu puştiul, singura prezenţă umană din preajma sa: „Observă cât de plăcut era să ai pe cineva cu care să discuţi în loc să vorbeşti numai cu tine şi cu marea.”

Ieşirea în larg îl confruntă pe Santiago cu spectrul singurătăţii, dar îi şi oferă, în acelaşi timp, antidotul prin care îl poate ignora, bagateliza şi, astfel, suporta. În tăcerea din largul mării Santiago încearcă un dialog cu fiinţele mării, cu peştii zburători, cu doradele, cu păsările migratoare, cu peştele urmărit cu ardoare şi respect, cu rechinii înfruntaţi cu curaj, cu sine însuşi. În absenţa unui interlocutor uman, bătrânul se apostrofează ori se îmbărbătează, vorbeşte singur cu sine ori intră într-un dialog imaginar, însă nu mai puţin fascinant, cu marea, convertind cu naturaleţe solitudinea în contrariul ei: „Bătrânul scrută cu privirea întinsul mării şi îşi dădu seama cât de singur era acum. Dar văzu şi reflexele prismatice în adâncurile apei întunecate, şi sfoara încordată dinaintea lui, şi strania unduire a calmului apei. Norii se adunau pe cer, vestind venirea alizeului, iar când pescarul se uită drept înainte, văzu un cârd de raţe sălbatice care zburau în formaţie pe fundalul cerului, deasupra apei, după care se împrăştiau şi se adunau iar în formaţie, şi îşi dădu seama că nici un om n-a fost vreodată singur pe mare.”

 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru a doua întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 5 februarie 2014, de la ora 18, cu tema ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte o parabolă a luptei omului cu destinul şi cu propriile limite, având drept punct de plecare fascinantul roman al lui Ernest Hemingway, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, reeditat în 2014,  la Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Cum se împletesc simplitatea şi rafinamentul în construcţia romanului Bătrânul şi marea?
  • Ce rol are dialogul imaginar al bătrânului în construcţia personajului şi a romanului lui Ernest Hemingway?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, este neaşteptat sau previzibil?

În continuare, vă invităm să citiţi eseul unei cititor pasionat de la atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG (clasa a XII-a, Liceul Pedagogic “Carmen Sylva” din Timişoara):

            «Exponent marcant, alături de Fitzgerald, al celebrei génération perdue, Hemingway s-a impus fulgerător la o vârstă la care alții cunoscuseră deja consacrarea. Bătrânul și marea a șters, poate nemeritat, tot ceea ce publicase el până atunci, rămânând și astăzi, după mai bine de o jumătate de secol de la apariție, de departe, cea mai cunoscută și discutată carte a sa, preluând prim-planul unei opere nu prea întinse și consacrând definitiv, în istoria literaturii americane, o figură nu tocmai carismatică și, în orice caz, o personalitate controversată a acelei perioade.

            Mai mult decât un microroman ori o nuvelă ceva mai întinsă, aproape complet lipsită de artificii narative și/sau stilistice, previzibilă în datele sale generale și în dezvoltarea lor ulterioară și construită încă de la început conform unor principii compoziționale extrem de simple, mizele cărții ar trebui căutate în ceea ce ea este, paradoxal, cel mai puțin: un pseudoeseu despre ratare și iluzie, despre scurtele fericiri compensatorii și dezamăgirile de durată, despre vis și neputință. Urmărit de ghinion și părăsit de puștiul Manolin, cel mai apropiat ajutor de care putea dispune, luat peste picior sau compătimit, în cel mai bun caz, de ceilalți locuitori ai micii așezări de pescari, Santiago nu ține seama de lungile sale perioade de sterilitate (cea căreia avea să-i pună capăt ajunsese deja, la începutul cărții, în cea de-a optzeci și cincea zi, în vreme ce nedoritul record atingea, așa cum îi reamintește Manolin, la nu mai puțin de optzeci și șapte de zile) și decide să reia întregul proces rutinier, nebănuind că la capătul acestuia avea să descopere nu doar gloria, dar și spectrul propriului său blestem.

            Singur în mijlocul oceanului, în pragul nebuniei, plutind într-o derivă lentă și aproape stors de energie, bătrânul, căzut pradă reveriilor și obsesiei sale din vârful undiței, luptă nu doar împotriva vicisitudinilor, ci, mai ales, împotriva propriei sale reputații, a destinului său implacabil. După capturarea uriașului pește, Santiago nu mai este nevoit să gestioneze doar plăsmuirile unei minți șubrede, ci și atacurile rechinilor dezlănțuiți, cei care aveau să ciopârțească, finalmente, cel mai impozant trofeu imaginabil, unica rațiune de a exista pentru un pescar pândit pretutindeni de neșansă. Deși conștientizează gravitatea împrejurărilor și finalitatea acestora (,,«Era prea frumos ca să dureze», se gândi el. […] «Ar fi putut la fel de bine să fie și-un vis», își zise atunci.”), cuprins de un inexplicabil patos oratoric și de remușcări ireprimabile (,, – Dar omul nu e făcut să fie înfrânt, declamă el. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt. «Numai că tot îmi pare rău că am omorât peștele», își continuă el gândul.”), profund scindat în adâncul conștiinței sale și, mai presus de toate, alienat și confuz, Santiago își regăsește liniștea de cealaltă parte a lucidității sale obsedante, pierzându-se  în meandrele visului, ale halucinației și uitării (,,«Oricum, vântul e prietenul nostru», își zise el. Adăugă: «Uneori. Ca și marea nesfârșită, cu prietenii și dușmanii noștri. Și patul. Patul e prietenul meu. Doar patul. Ce mult o să însemne patul! E așa de simplu atunci când ești înfrânt. Nu mi-am dat seama niciodată cât de simplu e. Și cine te-a înfrânt?» se întrebă apoi.”).

            Cu toate că Fitzgerald reușea, prin cunoscuta metaforă vizuală din finalul Marelui Gatsby, o uimitoare cartografiere a spațiului fragil dintre luciditate și imaginație, Hemingway izbutește, prin scurta propoziție finală, să concretizeze tulburător acel tărâm imaginar (,,Bătrânul visa lei.”).»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din februarie 2014 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ANTIDOTUL SINGURĂTĂŢII – ERNEST HEMINGWAY, BĂTRÂNUL ŞI MAREA, Editura Polirom, 2014, care va avea loc miercuri, 5 februarie 2014, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

Read more Comenteaza

CULORILE VIEŢII – HARUKI MURAKAMI, TSUKURU TAZAKI CEL FĂRĂ DE CULOARE ŞI ANII SĂI DE PELERINAJ

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 32-a întâlnire a atelierului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara

„Fiecare om are propria lui culoare care luceşte slab în jurul lui. Ca un fel de strălucire remanentă, sau ca o lumină de fundal. Eu văd limpede culorile astea. [...] Pe lume există culori frumoase şi culori urâte, unele sunt vesele, unele sunt mohorâte. Sunt oameni cu lucire intensă şi oameni care abia pâlpâie.” (Haruki Murakami, Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj)

Fiecare om are propria sa aură în tonuri personalizate, de o intensitate ce reflectă fie palpitul vieţii, fie pâlpâirea anemică a unui suflet în umbra morţii. Culoarea devine o amprentă a vieţii, iar cei privaţi de strălucirea ei trăiesc la graniţa fragilă cu întunecatul tărâm al morţii. Tsukuru Tazaki experimentează o astfel de trăire-limită, pe marginea prăpastiei ce se cască spre tărâmul morţii, unde „nu exista nici culoare şi nici strălucire”. Totul se schimbă în fiinţa lui Tsukuru după ce se rupe fără explicaţie cercul celor cinci prieteni din liceu alături de care credea că descoperise „comuniunea perfectă”, „fuziunea chimică” dintre oameni.

Dintre cei cinci, Tsukuru este singurul în numele căruia nu stă scrisă o culoare, ceilalţi dobândindu-şi în interiorul grupului poreclele corespunzătoare sugestiei cromatice a numelui: Dalba, Neagra, Roşu şi Albastru. Cu toate că, raţional, Tsukuru acceptă că „să ai sau nu o culoare în numele tău nu are nici un fel de legătură cu felul tău de a fi”, tânărul complexat, debusolat de expulzarea fără nici o explicaţie din grupul „cromatic” din liceu, alunecă imperceptibil în această confuzie: se simte lipsit de culoare şi strălucire, asemeni unui recipient gol ce nu are nimic de oferit celorlalţi. Lipsit de reflexiile colorate ale prietenilor săi, de strălucirea emanată de personalitatea vie şi unică a fiecăruia, Tsukuru se simte fad şi se complace în monotonia unei existenţe pe măsură, cât mai ştearsă, cufundată în rutină şi singurătate.

Metaforic sau nu (distanţa e infimă, ne asigură Murakami – „Nu e mare diferenţă între a muri în realitate sau a muri metaforic”), cursul vieţii lui Tsukuru încremeneşte la douăzeci de ani, odată cu izgnonirea din paradisul prieteniei celor cinci, iar zilele ce urmează sunt incolore, fără „consistenţă”, ca un „vânt liniştit”, fără să lase în urmă „vreo durere sau vreo patimă, dar şi fără să aducă trăiri intense sau bucurii.” De abia la 36 de ani, la îndemnul Sarei, prima femeie de care se ataşează, Tsukuru porneşte într-un pelerinaj în propriul său trecut, descoperind cu uimire că de fapt culorile vieţii se ascund latente în vasul aparent gol care este el. Această disponibilitate poate deveni îmbietoare pentru ceilalţi, care îl pot umple cu propria vitalitate, privindu-se în oglinda pe care Tsukuru le-o oferă. În cei şaisprezece ani în care Tsukuru este un „refugiat din propria sa viaţă”, el „parcă îşi pierduse culoarea. Ca un obiect care stă prea mult la soare puternic şi se decolorează complet. [...] Îţi venea să iei telecomanda televizorului şi să dai intensitatea culorii câteva gradaţii mai sus.” Pelerinajul său este o călătorie interioară în căutarea intensităţii pierdute, cu convingerea că, dacă nimic nu mai poate fi retrăit sau rescris, cel puţin „nu totul se şterge cu trecerea timpului.”

 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 8 ianuarie 2014, de la ora 18, cu tema CULORILE VIEŢII – HARUKI MURAKAMI, TSUKURU TAZAKI CEL FĂRĂ DE CULOARE ŞI ANII SĂI DE PELERINAJ: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se captează clarobscurul unei vieţi aparent monotone, tensiunea dintre străluciri şi tenebre,având drept punct de plecare incitantul roman al lui HARUKI MURAKAMI, în traducerea lui Florin Oprina, publicat în 2013, în acelaşi an cu originalul, la Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Cum se conturează legăturile subtile dintre nume şi fiinţe, dintre culoare şi viaţă în Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj?
  • Cum se împletesc planul real cu cel ireal, simbolic sau oniric, în proza lui Haruki Murakami?
  • Ce sensuri metaforice ascund visele lui Tsukuru şi ce simboluri sunt întreţesute în urzeala epică a romanului?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, este neaşteptat sau previzibil?

În continuare, vă invităm să citiţi eseul unei cititoare pasionate de la atelierul nostru de lectură, ALEXANDRA MĂCEŞ (clasa a XI-a, Liceul Teoretic “William Shakespeare” din Timişoara):

«Haruki Murakami este un  scriitor japonez, a cărui faimă nu a cunoscut hotare. Câştigător a numeroase premii, precum Franz Kafka Prize, Frank O’Conner International Short Story Award etc., Murakami îşi datorează însă afirmarea pe plan internaţional romanului Pădurea norvegiană. Printre operele sale se numără 1Q84, În căutarea oii fantastice, În noapte, dar şi Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj.

În ultima sa carte, Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj, Murakami abordează un altfel de stil, ceea ce cred că este evident pentru cititorii săi fideli. Romanul îl are în centru pe Tsukuru, tânărul ce, din păcate, nu are nici o culoare în numele său. Acesta, la 36 de ani, urmând sfatul prietenei sale Sara, începe să dezgroape fantomele trecutului, să încerce să-şi vindece rănile ce se pare că încă mai sângerează. De la început, atât cititorii, cât şi Tsukuru se confruntă cu misterul ce înconjoară comportamentul celor patru prieteni ai săi din liceu şi modul brusc în care aceştia l-au exclus. Astfel, Tsukuru începe o dublă călătorie: una în trecut, pentru aflarea adevărului, şi una înăuntrul său, pentru a se cunoaşte pe sine mai. Murakami foloseşte de la început atât simboluri numerice, cât şi simboluri cromatice. Grupul de prieteni era format din cinci persoane, fiecare, în afară de Tsukuru, având o culoare în alcătuirea numelui său.

Se sugerează că grupul lor ar fi întruchiparea perfecţiunii, cifra cinci având anumite conotaţii în Orientul îndepărtat. Aceasta poate reprezenta cele patru elemente şi spaţiul, cele patru puncte cardinale şi centrul, cerul şi pământul sau Yin si Yang (2+3). La despărţirea de prietenii săi Tsukuru începe să simtă efectele alienării: „În jur cât vedeai cu ochii nu erau decât stânci sălbatice. Nici un strop de apă, nici un fir de iarbă. Nu exista culoare si nici strălucire. Nu era soare, dar nici lună sau stele. Probabil nu erau nici direcţii.”

Culorile ajung să îi guverneze viaţa, prin simplul fapt că, deoarece fusese mai mereu tachinat de către prietenii săi că nu are şi el o culoare în nume, el începe să aibă o parere proastă despre sine şi să se simtă în plus. Tsukuru, însă, pe măsură ce se adânceşte în căutarile sale, începe să se cunoască mai bine şi învaţă să se aprecieze.

Un factor major în călătoria sa de autocunoaştere îl constituie şi faptul că Tsukuru reuşeşte să îşi înfrunte refulările sexuale din adolescenţă. Deoarece Tsukuru a încercat din răsputeri să nu le vadă pe Dalba şi Neagra ca reprezentante ale sexului opus, dorinţele sale îi pătrund în vise. În primul vis, pe care el îl consideră oarecum profetic, îi apare o femeie ce îi cere să aleagă între trupul şi sufletul ei, ceea ce Tsukuru nu poate. În opinia mea, este făcută un fel de analogie – Dalba trupul, iar Neagra sufletul –, căci, precum a admis şi el, le plăcea pe ambele, dar în mod diferit. Aici culorile celor două influenţează şi prietenia sa cu Haida, numele lui însemnând „cenuşiu”: combinaţia alb şi negru.

În final, Tsukuru este mulţumit de cele aflate şi de faptul că el nu avusese nicio vină în despărţirea lor. De asemenea, realizează că singurul cu o parere proastă despre sine este el însuşi.

În opinia mea, grupul lor reprezenta perfecţiunea, iar perfecţiunea este ceva desăvârşit, fără loc de evoluţie. Prin faptul că fiecare a mers pe drumul lui, ei au reuşit să crească, să se dezvolte. Şi au realizat că „nu totul se şterge cu trecerea timpului”.»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie 2014 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CULORILE VIEŢII – HARUKI MURAKAMI, TSUKURU TAZAKI CEL FĂRĂ DE CULOARE ŞI ANII SĂI DE PELERINAJ, Editura Polirom, 2013, care va avea loc miercuri, 8 ianuarie 2014, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

Read more Comenteaza

NUANŢELE SIMPLITĂŢII – TRACY CHEVALIER, FATA CU CERCEL DE PERLĂ

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 30-a întâlnire a Atelierului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara

„Am stat nemişcată.
La început n-am putut să-l privesc drept în ochi. Apoi, când am reuşit, a fost ca şi când aş fi stat lângă o vâlvătaie care a izbucnit dintr-odată. În schimb, i-am studiat bărbia voluntară, buzele subţiri.
- Griet, nu te uiţi la mine.
Mi-am forţat privirea să se înalţe spre ochii lui. Din nou am avut senzaţia că ard, mă mistui, dar am suportat – fiindcă aşa voia el.
Curând mi-a venit mai uşor să-l privesc în ochi. Mă privea, dar parcă nu mă vedea pe mine, ci avea în faţă altă persoană sau alt lucru – se uita la mine ca şi cum aş fi fost o pictură.
Nu se uită la faţa mea, se uită la lumina care cade pe ea, m-am gândit eu. Asta-i deosebirea.
Ca şi cum n-aş fi fost acolo. Când am simţit asta, am putut să mă destind puţin. Cum el nu mă vedea, nici eu nu l-am mai văzut.” (Tracy Chevalier, Fata cu cercel de perlă)

Limpezimea chipului fetei cu cercel de perlă se naşte din tensiunea ce se arcuieşte în schimbul de priviri dintre Vermeer, pictorul în căutarea unui personaj pentru a-şi desăvârşi tabloul, şi Griet, slujnica inocentă pentru care „culorile se înfruntă când stau una lângă alta”. Romanul lui Tracy Chevalier urmăreşte nuanţele pe care această lumină a privirilor dintre pictor şi model le aşterne pe chipul imortalizat de penel. Vâlvătaia vieţii îngheaţă în imaginea captată pe pânză, neastâmpărul se topeşte în nemişcare, buzele rămân întredeschise, ochii se fixează într-o privire imobilă. Chipul ce priveşte cu sfială devine un simplu obiect şi se detaşează la rândul său de privirea iscoditoare a pictorului, care o priveşte pe fata din faţa sa ca pe o pictură. Însă romanul lui Tracy Chevalier urmează tocmai calea inversă: reintersectarea privirilor dintre pictor şi chipul fixat pe pânză, destrămarea clipei de vrajă în care fata este un personaj dintr-o pictură, regăsirea nuanţelor schimbătoare ce modifică necontenit expresia unei feţe în care pulsează viaţa. Fata cu cercel de perlă dobândeşte prin exerciţiul romanesc al lui Tracy Chevalier un nume, Griet, şi un destin, desprinzându-se din lumea bidimensională a picturii în care Vermeer a închis-o pentru eternitate: „El închide în lumea lui femeile pe care le pictează. Iar acolo poţi să te pierzi.”

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 17 octombrie 2013, de la ora 18, cu tema NUANŢELE SIMPLITĂŢII – TRACY CHEVALIER, FATA CU CERCEL DE PERLĂ: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte un personaj, având drept punct de plecare magnetismul subtil ce deopotrivă îi apropie şi îi desparte pe Vermeer şi Griet, creatorul ce vede oamenii ca picturi şi slujnica discretă, cu un subtil simţ artistic, din incitantul roman FATA CU CERCEL DE PERLĂ al lui TRACY CHEVALIER, în traducerea lui Horia Florian Popescu, republicat recent, în 2012, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.
Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt posibilele mize ale transformării tabloului lui Vermeer într-o canava pe care se brodează ficţiunea?
• Care sunt nuanţele pe care Griet le dobândeşte ca personaj literar, despinsă din simplitatea imobilă a imaginii picturale a fetei cu cercel de perlă?
• Cum se împletesc cele două limbaje – cel pictural şi cel verbal – şi care sunt disponibilităţile şi limitele lor?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din octombrie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema NUANŢELE SIMPLITĂŢII – TRACY CHEVALIER, FATA CU CERCEL DE PERLĂ, Editura Polirom, 2012, Colecţia TOP 10+, care va avea loc joi, 17 octombrie 2013, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Read more 1 Comentariu

ÎNTÂLNIRE CU DOINA RUŞTI

Postat de in Carte, Evenimente

 

„«Nu vă place textul melodiei, nu-i aşa?», întrebă răguşitul, în timp ce ibricul din tablă subţire pocnea pe aragaz ca un grup de popice lovite.

«Nu e vorba despre asta», se eschivă None, făcându-i semn cu bărbia spre cutia de cafea. Manelistul aruncă la repezeală două linguriţe de pulbere în apa clocotită, dar îşi continuă ideea fără să fie intimidat de figura gravă a lui None, pe jumătate ascunsă de camera video. «E adevărat că-s cam uşurele», continuă cântăreţul în timp ce mişca linguriţa prin ibric, îndoindu-şi cu eleganţă încheietura mâinii. «Unele sunt chiar cretinuţe, însă ăsta e trendul, domnu’ None! Cine credeţi c-ar vrea să se distreze pe poezie clasică? Nici să citească… eu cred că nu mai e multă lume…» Apoi manelistul închise aragazul şi se întoarse cu faţa la cameră, începând fără avertisment să recite o poezie.

Erau nişte versuri lungi, făcute din cuvinte înalte şi atât de legate între ele, ca o viţă-de-vie bătrână. Vocea răguşită a cântăreţului cobora pe câte un cuvânt, mai ales pe cele care arătau intensitatea sentimentelor, privind drept în ochiul de sticlă, dincolo de care, ochiul lui None rămăsese neclintit. Poezia avea un ritm misterios, care îi aduse în minte zgomotul paşilor lui pe coridorul şcolii şi, inevitabil, genunchii profesoarei mototolite. Privea la buzele cântăreţului de manele, recunoscând în sinea lui că vocea care-i fusese antipatică îi intra încet în porii pielii.

«Ei, ştii cine le-a scris?», întrebă manelistul, fără să fi terminat strofa. None continua să stea cu ochiul lipit de obiectiv. Bineînţeles, habar n-avea şi un moment îi fu frică să nu le fi compus chiar manelistul.” (Doina Ruşti, Mămica la două albăstrele)

Impasibilul ochi de sticlă al camerei lui None mediază o confruntare ce ne răstoarnă aşteptările: manelistul cu versuri uşurele recită într-un ritm insinuant o poezie de care cameramanul indignat de superficialitatea cântăreţului nici nu auzise. Romanul Doinei Ruşti răstoarnă cu nonşalanţă clişeele pe care le manipulează abil, respectabilitatea unei familii aparent liniştite se dovedeşte a fi doar lustrul rutinei sub care mocnesc secrete bine păstrate, complexe, frustrări şi neînţelegeri nerostite.

Dincolo de ieşirile la mall, cumpărăturile la supermarket şi meniurile de la fast-fooduri, de identităţile imaginare de pe facebook, ascunse sub nume precum Nabucodonosor12 sau Mămica la două albăstrele, palpită singurătăţi captive într-o viaţă fără orizont, sub semnul apatiei şi inerţiei, precum cea a lui None, ori înveninată de dureri refulate, ca în cazul mamei sale.

None se simte prins ca într-un cleşte ce-i striveşte personalitatea între cele trei prezenţe feminine din familia lui: Geta, mamaacrită după ce soţul ei o părăseşte pentru a se recăsători cu amanta; Flori, soţia autoritară ce îi controlează cu abilitate fiecare mişcare; Carina, fiica adoptată, căreia nu îi poate refuza niciun moft. Idila fără obligaţii cu Li Zeta, o cântăreaţă care se îndrăgosteşte inexplicabil tocmai de un om şters ca None, va declanşa o avalanşă de emoţii care treptat îi dezmorţesc cameramanului nu doar simţurile adormite, ci şi trăiri uitate din adolescenţă.

Paradoxal, fluxul misterios al unor emoţii ce sfidează moartea va traversa fiecare celulă a unui None eliberat de fantomele trecutului, asemeni inflexiunilor incantatorii ale poeziei ce i se insinuase în porii pielii şi îi deschiseră perspectiva unei vieţi de dincolo de poleiala aparenţelor amăgitoare şi a unei salvări din mrejele superficialităţii: „La plecare, cântăreţul îi spuse cu oarecare căldură: «erau din Apollinaire. Versurile de-atunci, vreau să zic… Erau despre amintire. Uneori există emoţii care trăiesc mult după moartea cuiva. Chiar mai mult, domnu’ None, continuă să se dezvolte ca şi cum n-ar conta absolut deloc că autorul lor e mort de-o sută de ani.»

«Apollinaire, vasăzică”, repetă None, realizând în secret că habar n-avea cine fusese.”  

 

Vă aşteptăm la o ÎNTÂLNIRE CU DOINA RUŞTI, care va avea loc vineri, 19 aprilie 2013, de la ora 18.00, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, discuţiile vor avea ca punct de plecare câteva întrebări incitante:

  • Ce rol au şi ce riscuri implică trimiterile la realităţile politice, sociale şi culturale ale României anului 2012?
  • Cum se integrează realitatea virtuală (internet, facebook) în lumea ficţională?
  • Cum poate fi interpretat titlul Mămica la două albăstrele?
  • Cum prinde contur drama personajelor sub jocul aparenţelor?
  • Ce rol are formula narativă în asamblarea puzzle-ului de episoade ce alcătuiesc romanul?
  • Cum se amplifică suspansul şi care este efectul surprizelor aduse de finalul romanului?

 

Aşadar, vă aşteptăm vineri, 19 aprilie 2013, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, la o nouă întrunire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, la o ÎNTÂLNIRE CU DOINA RUŞTI, pentru a discuta despre MĂMICA LA DOUĂ ALBĂSTRELE, cartea sa recent publicată la Editura Polirom, în 2013, avându-i printre noi, ca invitaţi speciali, atât pe autoarea cărţii, cât şi pe Radu Pavel Gheo!

Read more Comenteaza

ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 28-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri”, în cadrul seriei de evenimente ZILELE ALTFEL

 

„Cine se mai poate îndoi că odată, cândva, într-o epocă viitoare, când va fi să vadă lumina tiparului istoria adevărată a faimoaselor mele isprăvi, cărturarul care le va scrie nu va pune, ajungînd cu povestirea la această dintâi plecare a mea în revărsatul zorilor, o frază cam în felul acesta: «De-abia-şi întinsese rumenul Apolo pe suprafaţa vastă a spaţiului terestru şuviţele aurii ale frumoaselor lui plete, de-abia apucaseră păsările pictate în mii de culori să salute cu limbile lor, sonore ca nişte harfe, într-o dulce şi curgătoare ca mierea armonie, venirea aurorei cu degetele-i trandafirii, care, părăsind patul moale al soţului ei gelos, se arăta muritorilor la uşile şi balcoanele orizontului provinciei La Mancha, că ilustrul cavaler don Quijote de La Mancha, smulgîndu-se odihnei dintre pernele de puf, îşi încălecă faimosul bidiviu, pe Rocinante, şi purcese la drum de-a lungul străvechiului şi cunoscutului şes al Montielului»” (căci, într-adevăr, pe şesul acela o pornise); şi adăugă: „Fericită epocă şi fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură şi de zugrăvit prin tablouri, ca să le rămână amintirea în viitor! O, tu, cărturarule-vraci, oricine-ai fi, căruia-ţi va fi dat să devii cronicarul acestei istorii minunate, nu-l uita, rogu-te, nici pe bunul meu Rocinante, tovarăş nedespărţit al tuturor călătoriilor şi urcuşurilor mele!”  

După aceea prindea să spună, de parcă ar fi fost, într-adevăr, îndrăgostit:

-„O, domniţă, Dulcinea, stăpână a acestei sărmane inimi ostatice, adâncă jignire mi-ai adus arătându-mi uşa şi poruncindu-mi, sub pecete de blestem, să pier din ochii tăi frumoşi. Ai milă, stăpână, şi înduplecă-te de inima mea, care-ţi este supusă ca un câine şi care îndură atâtea de dragul tău!”

Pe lângă acestea, înşira altele multe, la fel de smintite, toate aidoma celor pe care le învăţase din cărţi, imitându-le cât putea mai bine limbajul. Şi-n vremea asta se-ndemna la drum atât de anevoie, iar soarele-l pătrundea atât de înfocat şi cu atâta înverşunare, că ar fi fost de ajuns să-i topească minţile-n cap, de-ar mai fi avut măcar urmă.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote)

           Cu astfel de gânduri măreţe, turnate în vorbe meşteşugite, desprinse din cărţile pe care le-a devorat, porneşte ilustrul cavaler rătăcitor Don Quijote în prima lui aventură: înveşmântat într-o armură ruginită şi cu un coif improvizat, dând pinteni mârţoagei sale de parcă Rocinante ar fi fost un minunat bidiviu şi închinându-şi viitoarele fapte de vitejie neasemuitei domniţe Dulcinea del Toboso, nume prin care timidul îndrăgostit o va slăvi, fără ştirea ei, pe Aldonza Lorenzo, o simplă ţărancă din satul vecin.

După ce în primii cincizeci de ani a dus o viaţă cuminte şi ştearsă, respectatul hidalgo Alonso Quijano cel Bun cade în patima lecturii, citeşte cu nesaţ colecţia de romane cavalereşti din biblioteca sa şi se converteşte, spre disperarea chelăresei, a nepoatei şi a celor doi prieteni ai săi, preotul şi bărbierul, în Don Quijote de La Mancha. Sub acest nume, paşnicul hidalgo devine cavalerul rătăcitor hotărât să îndrepte nedreptăţile, să îi ajute pe cei oropsiţi, să protejeze domniţele lipsite de apărare şi să înfrunte oştiri păgâne, cohorte de uriaşi şi vrăjitori vicleni. Însă arareori „neînfrântul” cavaler are parte de vreo izbândă, cel mai adesea fiind ciomăgit, umilit şi dispreţuit pentru sminteala de a lua oile drept mauri, lighenaşul de aramă al unui bărbier drept coif aurit şi morile de vânt ori burdufurile cu vin drept uriaşi, de a confunda realitatea frustă cu nălucirile pline de vrajă alimentate de lecturi şi completate de o imaginaţie debordantă.

Dar farmecul cărţii lui Miguel de Cervantes se naşte dintr-o întâlnire a acestui neistovit visător cu reversul său, întruchipat de scutierul cel „sărac cu duhul”, fricosul şi cârtitorul mucalit Sancho Panza. Două sminteli se ciocnesc şi se oglindesc una în cealaltă, amplificând efectele comice ale cărţii: pe de o parte, nebunia sublimă a lui Don Quijote, care transfigurează realitatea în plăsmuire, populând-o cu cavaleri, domniţe, uriaşi şi magi, pe de altă parte, nebunia ingenuă a lui Sancho Panza, care ia plăsmuirea drept realitate şi, fără să fi citit în viaţa lui vreo pagină de roman cavaleresc (sau altceva, fiind analfabet), îi ţine isonul stăpânului său, crezând cu naivitate că drept răsplată va ajunge cel puţin guvernatorul unei insule.

Dubla confuzie realitate – ficţiune va da naştere unor savuroase ironii, iar hazul va izbucni cu atât mai multă vigoare cu cât constrastul dintre cele două lumi, cea a oamenilor „normali” şi cea construită de „sminteala” lui Don Quijote, este mai violent.  Cavalerul Tristei Figuri îşi păstrează imperturbabila seriozitate în cele mai multe dintre aventuri, râsul aducând o breşă în mecanismul autoiluzionării sale, precum în atipicul episod cu cele şase maiuri de piuă.

Surprinzător, izbucnirea lui Don Quijote în hohote de râs îi risipeşte acestuia nebunia, îl face să vadă just, şase maiuri de piuă şi nicidecum căpcăuni, precum în reveriile sale livreşti, însă îi retează totodată orice avânt vitejesc, readucându-l în banalitatea de care de fapt se adăpostea în mirajul literaturii. Unde de altfel îşi şi găseşte locul, precum se visează, lăsând râsul în seama noastră, a viitorilor cititori ai năstruşnicelor aventuri ale unui personaj înnebunit după literatură. 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a 28-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de vineri, 5 aprilie 2013, de la ora 11, cu tema ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se (de)construieşte mirajul unei lumi imaginare cu reflexe livreşti şi problematizarea modului în care Cavalerul Tristei Figuri, în tandem cu scutierul său Sancho Panza, a stârnit cele mai diverse interpretări şi ecouri culturale.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Ce rol joacă livrescul în construcţia romanului lui Miguel de Cervantes?
  • Care este rolul ironiei şi cum transpar efectele comice din savoarea stilului?
  • Cum se înfruntă cele două lumi suprapuse de sminteala lui Don Quijote, cea banală a preotului şi bărbierului şi cea magică a cavalerilor rătăcitori?
  • Cum se completează şi se influenţează reciproc Don Quijote şi Sancho Panza?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, moartea îl atinge pe Don Quijote sau doar pe Alonso Quijano cel Bun?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de BIANCA TURNEANU, studentă în anul I la specializarea Studii culturale, din cadrul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara:

 «„Vorbind ei aşa, zăriră deodată vreo treizeci – patruzeci de mori de vânt, care se aflau pe toată cîmpia aceea; şi astfel, cum le văzu don Quijote, grăi către scutierul său:

— Norocul ne călăuzeşte paşii mai bine decât ne-am putea-o noi dori, căci ai în faţă, prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care am de gînd să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce-om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i bătăile dreaptă, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu dacă stingi sămânţa lor afurisită de pe faţa pămîntului.

— Ce uriaşi? zise Sancho Panza.

— Aceştia pe care-i vezi, răspunse stăpânul său, aceştia cu braţe cât toate zilele, că sunt unii la care măsoară cât două leghe.

 — Ia seama, luminăţia-ta, i-o întoarse Sancho Panza, că ăştia care se văd aicea nu-s uriaşi, ci mori de vânt, iar ceea ce iei dumneata drept braţe sunt aripile, care, învârtite de vânt, mişcă pietrele morii. 

— Se vede cât de colo, răspunse don Quijote, că nu prea eşti citit când e vorba de aventuri cavalereşti; sunt uriaşi şi dacă ţi-e frică de ei, şterge-o de aici şi pune-te pe rugăciuni, cât timp m-oi încleşta eu cu ei în luptă crâncenă şi defel dreaptă. 

Şi spunând asta, dete pinteni lui Rocinante, fără să mai ia în seamă ce-i tot îndruga scutierul său, Sancho, care-i dădea înainte cu strigătele, înştiinţându-l că, fără urmă de îndoială, erau mori de vânt, şi nu uriaşi cei pe care voia să-i atace. Dară el era atât de încredinţat că uriaşi erau încât nici n-auzea strigătele scutierului său Sancho, nici n-apucă să vadă, cu toate că ajunsese la o palmă de ele ceea ce de fapt erau, ba încă le mai şi probozea cât ţinea gura:

— Nu daţi bir cu fugiţii, mişeilor şi lepădăturilor, că nu-i decât un singur cavaler cel ce vrea să dea piept cu voi: 

Stîrnindu-se tocmai atunci un pic de vânt şi începând aripile uriaşe să se mişte, don Quijote spuse, cum văzu una ca asta:

— Chiar dacă aţi vântura voi mai multe braţe deci uriaşul Briareu, mie tot aveţi să mi-o plătiţi!  

Cu aceste vorbe şi încredinţându-se cu trup şi suflet stăpânei sale Dulcinea, pe care o rugă să-l ajute în atare primejdie, se acoperi cât putu mai bine cu pavăza şi legănându-şi lancea în cumpănire, se năpusti în galop, cât îl ţineau picioarele pe Rocinante, să dea piept cu cea dintâi moară care-i stătea în cale. Şi arzându-i una cu lancea în aripă, vântul o roti cu atâta furie, încât făcu din lance o scurtătură ce trase după ea şi calul şi călăreţul, care fu azvârlit de-a berbeleacul, ca vai de capul lui, pe câmp. Dete Sancho Panza fuga să-l ajute, cât îl ţineau picioarele, şi când ajunse la dânsul, îl află lat, fără să se mai poată mişca, aşa de cumplit buşise cu el de pământ Rocinante.

— Vai de păcatele mele! se văită Sancho. Nu ţi-am spus eu luminăţiei-tale să bagi de seamă la ce faci, că nu erau decât nişte biete mori de vânt, şi că numai cui îi umblă morile de vânt în cap poate să nu-şi dea seama de asta ?

—   Taci, prietene Sancho, răspunse don Ouijote, căci treburile războinice sunt mai supuse decât oricare altele necontenitelor schimbări. Cu atât mai mult cu cât eu cred, şi ăsta e adevărul, că magul acela, Frestón, cel care mi-a furat încăperea cu cărţile, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în mori de vânt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atâta vrăjmăşie îmi poartă! Dar până în cele din urmă n-au să aibă cine ştie ce putere vrăjitoriile lui afurisite împotriva spadei mele viteze.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote)

         Don Quijote este ‘’nebun’’ sau doar „face pe nebunul”?  În cazul lui Don Quijote fiecare biruinţă împotriva „morilor de vânt” îl apropie şi mai mult de înfrângerea din viaţa reală. Dar cât de limpede arată această înfrângere că „nebunii” pot fi nişte rataţi, dar nu nişte mediocri. Că simplul fapt de a îndrăzni „nebuneşte” sau de a iubi „nebuneşte” salvează de mediocritate.

           Oare Don Quijote era nebunul condus de grandoarea iluziilor sale sau nu cumva ultima iluzie e să crezi că nu ai nicio iluzie? „Eroul lui Cervantes nu priveşte decât înainte! Şi nu există nicio fisură în iluziile lui. Iluziile au luat locul realităţii , devin singura realitate pentru Don Quijote.’’ (Octavian Paler, Calomnii mitologice) Iluziile îi eliberează din inerţie sufletul,  trupul şi mintea, Don Quijote se aruncă plin de speranţe spre un viitor construit strict după propriile sale dorinţe.

            Practic, dragostea pentru ţărăncuţa Dulcinea este iluzia care declanşează dorul său de aventură,  dorinţa de luptă cu morile de vânt, obstacole în faţa cărora puternica iluzie şi dorinţa de a-şi împlini visul de iubire nu se dau în lături.

            Pentru un om raţional lupta cu morile de vânt reprezintă zădarnicia, imposibilul, dar pentru Don Quijote această luptă este remediul împotriva deşertăciunii. În bătălia sa cu morile de vânt,  în centrul dorinţelor sale nu se află nici goana după glorie, nici alte ambiţii sau vanităţi; adevărata miză a nebuniei sale este iubirea.

             În opinia lui Octavian Paler, Don Quijote se lasă purtat la întâmplare de iureşul aventurii, în speranţa că acesta îl va conduce spre fiinţa iubită. Cu toate că eşecul se întrevede încă de la început, el este ignorat totalmente de Don Quijote. Octavian Paler îţi mărturiseşte imensa admiraţie pentru „curajosul cavaler” care, în pofida imposibilităţii de a o găsi pe Dulcinea, continuă să lupte şi să-şi caute fericirea.

               Iluzia este valul de care Don Quijote se lasă purtat, acesta câştigându-şi astfel admiraţia cititorului sedus de îndrăzneala Cavalerului Tristei Figuri, care îi provoacă imaginaţia.

             După cum Octavian Paler afirmă: ‘’Un om care trăieşte în spiritul valorilor ce sprijină viaţa nu va incerca să dovedească nimic, nici sfinţenia, nici bunatatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii s-ar putea să-i întâlnim, iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viaţa.’’»

    Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din aprilie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ÎNNEBUNIT DUPĂ LITERATURĂ – MIGUEL DE CERVANTES, DON QUIJOTE, care va avea loc vineri, 5 aprilie 2013, de ora 11! De această dată întâlnirea se va desfăşura la Universitatea de Vest din Timişoara, în sala 101, în cadrul seriei de evenimente ZILELE ALTFEL, cu sprijinul studenţilor din anul I, specializarea Studii culturale, de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie.

 

Read more Comenteaza

ATLANTIDA AMINTIRII – ANDREÏ MAKINE, TESTAMENTUL FRANCEZ

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 27-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 20 martie 2013, de la ora 18

„Literatura se dovedea a fi o permanentă uimire în faţa şuvoiului verbal în care se topea lumea. Franceza, limba mea «strămaternă», era, vedeam acum, prin excelenţă limba uimirii.

…Da, din ziua îndepărtată petrecută pe malul unui râuleţ pierdut în mijlocul stepei, mi se întâmplă, în plină conversaţie franţuzească, să-mi amintesc de surpriza mea de altădată: o doamnă cu părul cărunt, cu ochi mari, liniştiţi, şi nepotul ei stau aşezaţi în inima câmpiei pustii, arse de soare şi foarte ruseşti prin nemărginirea izolării sale, şi vorbesc franţuzeşte, cât se poate de firesc… Revăd scena, mă mir că vorbesc franţuzeşte, mă bâlbâi, nu ştiu la ce-o mai fi bună franceza mea.

Curios, sau, mai degrabă, cât se poate de logic, în momentele în care mă aflu între două limbi mi se pare că văd şi că simt mai intens ca oricând.

Poate că tot în ziua în care, pronunţând «précepteur» în loc de «percepteur», pătrundeam astfel într-un tăcut între-două-limbi, am remarcat şi frumuseţea Charlottei… [...] Da, chipul, trupul ei nu se crispau, speriate de sosirea bătrâneţii, ci se lăsau pătrunse de vântul însorit, de miresmele amare ale stepei, de răcoarea crângului de sălcii. Iar prezenţa ei conferea o uimitoare armonie acelei întinderi pustii. Charlotte era acolo şi, în monotonia câmpiei arse de căldură, se înfiripa o consonanţă insesizabilă: foşnetul melodios al curentului, mirosul aspru al lutului umed şi cel aromat al ierburilor uscate, jocul umbrei şi luminii sub crengi. O clipă unică, inimitabilă, în şirul uniform al zilelor, al anilor, al vremurilor…

O clipă care se oprise în loc…” (Andreï Makine, Testamentul francez)

 

Magia unei întâlniri fortuite între două lumi aparent incompatibile îl urmăreşte pe copilul visător, adolescentul rebel şi, în cele din urmă, adultul nostalgic din paginile cărţii lui Andreï Makine. Decupajele din ziarele vechi de aproape un secol dintr-un cufăr salvat miraculos de ravagiile istoriei îi vor descoperi unui copil dintr-un orăşel pierdut în imensitatea stepei ruseşti deliciile evaziunii într-o Franţă apusă sau mai degrabă imaginară, de un farmec desuet şi livresc. Ghidul în această Atlantidă franceză ce se profilează majesuos deasupra nesfârşitei întinderi a stepei ruseşti este franţuzoaica Charlotte, care a ales, asemeni mamei sale Albertine, să trăiască într-o ţară a extremelor, într-o vreme a ororilor, condensând în meandrele destinului ei două războaie mondiale, aberaţiile regimului stalinist, precum şi rătăciri prin pustietăţile ruseşti şi un viol atroce, cruzimile şi suferinţele cărora le-a fost martoră sau victimă nealterându-i însă frumuseţea ce sfidează timpul şi timpurile.

Cu luciditatea precoce a singularităţii sale, nepotul Charlottei descoperă cu teamă şi exaltare că „grefa franceză” datorată mirajului creat de bunica sa în serile de vară petrecute în balconul din liniştita Saranza îi oferă o dublă perspectivă, îi oferă spectacolul unei realităţi sfâşiate în două imagini diferite, antagoniste, dar complementare. Adolescentul îşi va trăi cu intensitate drama acestei revelaţii, scindat între cele două identităţi concurente. Primul impuls este cel de respingere a indentităţii ruseşti şi exacerbare a celei franceze, tânărul visător savurându-şi orgolios marginalitatea şi adâncindu-se în labirintul bibliotecii, încercând să construiască prin lectură un fundament tangibil etericei Atlantide din povestirile Charlottei. Următoarea reacţie, la antipod, aduce o revoltă a sufletului rus, ce coincide cu o încercare de „vindecare” de iluzia franceză care îl izolase în „crepusculul cărţilor”, în „căutarea unei ţări fantomă, a unui miraj al Franţei de odinioară, populate de strigoi”.

Identitatea rusească este descoperită simplist mai întâi, în banalitatea neproblematică şi uniformizantă a vieţii soviectice, printr-o dizolvare în „rutina ei nepăsătoare şi colectivistă”, la ani lumină de singularitatea pe care o dobândise prin prisma complexităţii spiritului francez „cu o uimitoare multitudine de sentimente, de atitudini, de priviri, de feluri de a vorbi, de a crea, de a iubi.” De abia apropierea, tot prin prezenţa discretă a Charlottei de o Rusie mai profundă, care înseamnă „să trăieşti zi de zi pe marginea prăpastiei”, prin exorcizarea răului prin rememorare, îi va deschide adolescentului sfîşiat între antiteze calea spre maturitatea unei acceptări a împletirii celor două identităţi complementare. Revelaţia se va petrece între şi dincolo de cele două identităţi culturale, într-un „tăcut între-două-limbi” care intensifică frumuseţea inimitabilă a clipelor, ce se desprind, precum în „retorta unui alchimist în care se înfăptuia uimitoarea transmutaţie a trecutului”, din şirul uniform al vremurilor şi îşi trăiesc la nesfârşit „uimitoarea simultaneitate a prezentului” transtemporal al Atlantidei amintirii.

 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a treia întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 20 martie 2013, de la ora 18, cu tema ATLANTIDA AMINTIRII – ANDREÏ MAKINE, TESTAMENTUL FRANCEZ: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte mirajul unei lumi imaginare cu reflexe livreşti, şi problematizarea modului în care se confruntă şi se completează identităţile culturale la hotarul dintre două limbi. Am ales drept punct de plecare fascinantul roman TESTAMENTUL FRANCEZ al lui ANDREÏ MAKINE, în traducerea Virginiei Baciu, republicat recent, în 2013, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Ce rol joacă imaginea Charlottei în arhitectonica romanului lui Andreï Makine?
  • Cum se înfruntă cele două identităţi culturale, cea franceză şi cea rusească, în structura romanului?
  • Care sunt rosturile livrescului şi ale memoriei în construcţia romanului?
  • De ce „indicibilul este esenţial” în alchimia amintirii?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, VICTOR FUNAR (masterand la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara):

«,,Am văzut-o în mijlocul unor oameni necunoscuţi si al unor peisaje căzute în uitare. O femeie tînără, a cărei haină nu se potrivea nicidecum cu eleganţa personajelor ce se profilau în alte fotografii. Purta o pufoaică gri-murdar, o şapcă rusească de bărbat cu clapele lăsate în jos. Stătea strîngînd la piept un copilaş înfofolit într-o pătură de lînă.

«Cum a putut oare să se furişeze, m-am întrebat cu stupoare, printre bărbaţii aceia în frac şi femeile în toaletă de seară?» În plus, în jurul ei, în alte fotografii, bulevarde majestuoase, colonnade, privelişti mediteraneene. Prezenţa ei era anacronică, deplasată, inexplicabilă. În trecutul nostru familial avea aerul unei intruse, cu echipamentul acela, purtat în zilele noastre doar de femeile care, iarna, curaţă troienele de zăpadă de pe drum.” Astfel, descrie naratorul din Testamentul francez primul contact cu poza descoperită întâmplator. El va ajunge însă să realizeze că imaginea acelei femei este una dureros de firească, iar anacronică va deveni doar prezenţa lui Charlotte, cea care a dat naştere tuturor acelor iluzii ale naratorului.

Atracţia Occidentului, a acelei alterităţi radicale, apare adesea în romanele lui Makine. Dorinţele contradictorii ale personajelor (a pleca sau a rămâne) se succed cu rapiditate, imitând parcă mişcarea acelui pendul (specifică Rusiei) care oscilează între Orient şi Occident, despre care-i vorbea Samurai lui Utkin (în visul lui Don Juan) în Pe vremea fluviului Amur:

,,-     Iar noi unde sîntem?

Vocea lui Samurai i-a răspuns, ieşind parcă dintr-o lungă meditaţie nocturnă:

-          Noi sîntem pendulul. Între amîndouă… Rusia este un pendul.

-          Adică orice, a mormăit Utkin. Nici una, nici alta…

Samurai a oftat în întuneric întorcîndu-se pe spate, apoi a murmurat:

-          Ştii tu, Răţoiule, să nu fii nici una, nici alta e deja un destin…

Personajele lui Makine aspiră la reunirea celor două extreme între care oscilează, această dramă a aspiraţiei la ,,biculturalism” fiind frecventă în scrierile romancierului din Krasnoyarsk. În Testamentul francez, pe narator îl leagă copilăria de Rusia, dar şi legăturile de sânge (chiar dacă o va afla de-abia mai târziu), pe când acea ,,grefă” franceză (datorată bunicii adoptive) îl apropie de Franţa, de Occident, de acea Atlantidă din poveştile lui Charlotte.

Cei trei tineri din Pe vremea fluviului Amur visau la acel occident ,,ireal”, unde gesturile gratuite şi aventura erau la ordinea zilei, un univers care avea un cu totul alt contur de la o asemenea distanţă (din acel Orient Îndepărtat). Naratorul mărturisea că ,,Novosibirsk, capitala Siberiei, era pentru noi la fel de ireală ca şi Crimeea. Tot ce se situa la vest de Baikal evoca deja Occidentul.” La fel ca naratorul din Testamentul francez, tinerii din Pe vremea fluviului Amur se îndrăgostesc de un occident ideal, de care se simt puternic atraşi. Dacă în Testamentul francez, legătura naratorului cu Franţa este intermediată de Charlotte, în cazul celuilalt roman apare Belmondo, actorul pe care l-au descoperit la cinematograful din oraş.

,,De ce Belmondo? [...] De ce el? Pentru că ne aştepta. Nu ne abandona în pragul unul palat luxos ci, graţie balansului său între vis şi cotidian, ramînea mereu alături de noi. Îl urmam în inimaginabil.”

Ce putem spune însă despre modul în care Makine ilustrează neajunsurile din perioada comunistă? Într-un articol din 1980, Pearl K. Ball afirma: ,,Dacă există o avangardă astăzi, aceasta nu va putea fi regăsită în acrobaţiile tehnice ale scriitorilor din occident, ci în scrierile romancierilor şi poeţilor disidenţi din Europa comunistă. Prospeţimea şi puterea inovaţiei lor nu se naşte din disidenţa lor politică, ci din faptul că, trăind în medii în care lagărele şi exilul sunt lucruri actuale, ei sunt conduşi de nevoia de a găsi o nouă voce pentru vechile orori.” (Pearl K. Ball, The Real Avant-Garde in Bloom’s modern critical views: Milan Kundera/edited and with an introd. by Harold Bloom, Broomall, Chelsea House Publishers, p. 10-11) Aşadar, este Andrei Makine un avangardist (din acest punct de vedere)? Chiar dacă au trecut mai bine de treizeci de ani de la momentul publicării articolului lui Ball, timp în care comunismul a dispărut în mare parte din Europa (mai fiind prezent doar în Belarus şi Republica Moldova), şi chiar dacă Makine şi-a scris majoritatea romanelor după destrămarea URSS-ului (acestea centrându-se însă în jurul perioadei comuniste), câteva din lucrurile pe care criticul american le afirmă ne-ar putea da încă de gândit. Intrând în contact cu romanele lui Makine sau cu cele ale lui Kundera, cititorul nu este tentat să îşi pună întrebarea ,,mai este oare aceasta (doar) literatură?”, una care ar putea apărea adesea în momentul în care în care îl lecturează pe Soljeniţîn. Acelaşi Ball, discutând despre modul în care scriitorul de origine cehă amintit tratează aceste probleme, spunea: ,,[Kundera] a respins complet modurile tradiţionale, deja depăşite şi prea puţin profitabile creativ, de a scrie despre inuman şi exil, orientându-se către vitalitatea ilustrărilor imprevizibile şi concentrate, utilizate de obicei în poezie.” Acelaşi lucru este cât se poate de valabil şi în cazul autorului Testamentului francez.

Cine este însă responsabil de toată această dramă din URSS-ul romanelor lui Makine? Amintindu-şi de altercaţiile dintre acei soldaţi schilozi, provocată nu doar de un simplu furt, Charlotte realiza că adevărata cauză a acestor nenorociri se află dincolo de ei:

-          Nu, nu se băteau pentru banii furaţi, nu! Toată lumea înţelegea. Se băteau… ca să se răzbune pe viaţă. Pe cruzimea ei, pe stupiditatea ei. Şi pe cerul de mai de deasupra capetelor lor… Sa băteau ca şi cum ar fi vrut să sfideze pe cineva. Pe cel care a amestecat într-o singură viaţă cerul de primavară şi trupurile lor schilodite…

«Stalin? Dumnezeu?», era să întreb, dar aerul de stepă făcea cuvintele aspre, greu de rostit.

Universul întreg pare a se împotrivi găsirii unui răspuns. Un destin tragic, resimţit atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv în URSS-ul makinian (dar şi în cel real)? Hazardul? În romanele scriitorului de origine rusă această forţă motrice este mereu dincolo de personaje (la fel ca în viaţa reală; aici lucrurile însă au degenerat parcă prea mult, iar nivelul frustrării personajelor atinge un prag critic), pe un cu totul alt plan, intangibilă, imprevizibilă, operând după principii care depăşesc raţiunea umană.»


Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din martie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ATLANTIDA AMINTIRII – ANDREÏ MAKINE, TESTAMENTUL FRANCEZ, Editura Polirom, 2013, Colecţia TOP 10+, care va avea loc miercuri, 20 martie 2013, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

Read more Comenteaza

COŞMARUL BIG-BROTHER – GEORGE ORWELL, O MIE NOUĂ SUTE OPTZECI ŞI PATRU

Postat de in Carte, Evenimente, Uncategorized

Invitaţie la cea de-a 26-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de marţi, 26 februarie 2013, de la ora 18

„Te pot face să spui orice – orice – , dar nu te pot face să şi crezi ceea ce spui. Nu-ţi pot pătrunde în suflet. [...] Nu. Asta aşa e, nu-ţi pot pătrunde în suflet. Dacă poţi să simţi că merită să rămâi om, chiar şi fără să obţii nimic concret, i-ai învins. Uite, de pildă, tele-ecranul, cu urechea lui veşnic vigilentă. Te pot spiona zi şi noapte, dar, dacă nu te pierzi cu firea, îi poţi păcăli. Cu toată deşteptăciunea lor, nu au descoperit încă secretul prin care să poată afla ce gândeşte o altă fiinţă omenească. Probabil că observaţia asta nu mai este chiar atât de adevărată în situaţia în care te afli deja în mâinile lor. Nimeni nu ştie ce se întâmplă în beciurile Ministerului Iubirii, dar nu e greu de ghicit: torturi, droguri, instrumente sensibile care îţi înregistrează reacţiile, vlăguire treptată prin lipsă de somn, singurătate şi interogaţii repetate. În orice caz, faptele nu pot fi ascunse. Ţi le pot descoperi prin interogatoriu sau smulge prin tortură. Dar, dacă scopul nu este să rămâi în viaţă, ci să rămâi om, ce mai contează, în ultimă instanţă? Nu-ţi pot schimba sentimentele; nici chiar tu nu poţi să ţi le schimbi, presupunând că ai vrea aşa ceva. Pot să-ţi spună de-a fir-a-păr tot ce-ai făcut, tot ce-ai spus, tot ce-ai gândit; dar adâncul sufletului, care se ghidează după legi străine chiar şi ţie însuşi, rămâne impenetrabil, nu-i aşa?” (George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru)

Nu e vorba însă despre o simplă interogaţie retorică, distopia imaginată de George Orwell fiind tocmai o răsturnare brutală a acestei constatări de bun-simţ. Nu faptele, ci gândurile şi sentimentele sunt cele pe care le vânează Big-Brother, dictatorul omniprezent de pe pancartele ce împânzesc halucinanta Londră a ipoteticului an 1984. Tele-ecranul nu este menit doar să înregistreze pasiv sunete şi imagini, ci să pătrundă în intimitatea umană, să se insinueze în mintea şi în sufletul omului şi, în felul acesta, să îi anihileze umanitatea. Partidul din cartea lui George Orwell nu are nevoie de oameni, ci de uniforme, de „magnetofoane umane”, de roboţi care să repete docili sloganele aberante, exemplare umane la indigo, neproblematizante şi insensibile, care să accepte impasibile că „Pământul este plat” ori că „doi cu doi fac cinci”. Tot ceea ce înseamnă umanitate este sistematic anulat: erotismul este expulzat din căsătorie, contract matrimonial încheiat cu unicul scop de a crea progenituri; încrederea – din nucleul familiei, odată ce copiii sunt dresaţi să-şi spioneze şi să-şi denunţe părinţii; ambiguitatea şi subtilitatea – din cuvintele amputate în vocabularul sărăcit al Nouvorbei; logica – din aserţiunile absurde ale doctrinei păzite de vigilenţa Poliţiei Gândirii; memoria – din trecutul mereu rescris, „falsele amintiri” individuale fiind absorbite şi dezintegrate precum documentele compromiţătoare în „găurile de memorie”, odată cu orice dovadă a existenţei normalităţii.

Singura forţă subversivă se dovedeşte a fi iubirea, cel mai puternic antidot împotriva suspiciunii şi urii induse artificial, prin intimidări individuale şi isterie colectivă. În fond, într-o lume a însinguraţilor, iubirea este factorul coagulant, pavăza împotriva dezbinărilor, denaturărilor şi ipocriziei ce falsifică relaţiile interumane şi anulează orice punte de comunicare reală. Winston Smith, umilul funcţionar ce rescrie continuu istoria în birourile Ministerului Adevărului, ajunge să îşi conştientizeze revolta şi chiar să se opună efectiv sistemului odată cu înfiriparea unei relaţii amoroase clandestine cu o colegă de partid, iubirea lor fiind mai degrabă un protest, o formă de rezistenţă individuală împotriva ideologiei. Julia şi Winston Smith îşi încropesc un univers al lor, în care îşi imaginează cu ingenuitate că au scăpat de privirile iscoditoare ale lui Big-Brother, o oază de normalitate în care reînvaţă gesturi simple care le dau iluzia propriei libertăţi, fragilă însă precum presse-papiersul de sticlă spart în momentul arestării lor. Ceea ce urmează e oarecum previzibil: un lung şir de torturi, de exerciţii de familiarizare cu absurdul şi de presiuni psihologice la limită, menite să amorţească trupul, mintea şi, într-un final, sufletul unei ruine fizice, mentale şi morale, smulgându-i ultimele fărâme de umanitate: „De acum înainte, trebuie nu numai să gândească aşa cum i se cere, dar să şi simtă, să şi viseze aşa cum i se cere.” În asemenea circumstanţe, nu există decât o singură variantă, de un cinism feroce: gândurile sunt reduse la şablon, sentimentele la iubirea pentru Big-Brother, iar visele la un coşmar monocrom.

 

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a doua întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de marţi, 26 februarie 2013, de la ora 18, cu tema COŞMARUL BIG-BROTHER – GEORGE ORWELL, O MIE NOUĂ SUTE OPTZECI ŞI PATRU: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care se construieşte un univers distopic, captiv în trapa absurdităţii şi cinismului, şi problematizarea treptelor de adâncire în deruta dezumanizării, precum şi a potenţialelor soluţii de rezistenţă şi salvare. Am ales drept punct de plecare vizionarul exerciţiu de imaginaţie din romanul O MIE NOUĂ SUTE OPTZECI ŞI PATRU al lui GEORGE ORWELL, în traducerea lui Mihnea Gafiţa, republicat recent, în 2012, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Ce rol joacă Big-Brother în structura romanului lui George Orwell?
  • Care sunt resorturile dezumanizării şi care sunt nucleele de umanitate care sunt anihilate?
  • De ce „libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru”?
  • Care este rolul Nouvorbei în suprimarea gândirii, sensibilităţii şi creativităţii?
  • Cum şi de ce se instituie şablonul, clişeul, uniforma, de ce unicitatea individului şi uniformizarea ideologică sunt incompatibile?
  • Este finalul verosimil, distopia imaginată în O mie nouă sute optzeci şi patru nu are nicio fisură?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG, elev la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara:

«1984 nu este doar romanul care i-a adus lui George Orwell consacrarea. El este, deopotrivă, un volum-manifest, o satiră swiftiană și o formă de meditație asupra dezastrului colectiv și a dramei individuale, văzute drept niște consecințe inevitabile ale oricărei dictaturi, indiferent de latura ideologică de la care se revendică.

În centrul unui oraș întunecat și ostil, într-o Londră neverosimilă nu doar pentru anul în care este plasată acțiunea, ci cu atât mai mult pentru cel în care Orwell și-a publicat cartea, intră în scenă Winston Smith, funcționarul în jurul căruia se va țese pânza de păianjen a narațiunii. Fără prea multe introduceri, începem să ne familiarizăm cu un univers lipsit de speranță și umanitate, ce pare să-și glorifice, printr-un ritual tragic și grotesc, propria prăbușire: afișele, tele-ecranele, lozincile (printre care se remarcă celebrul triptic ,,RĂZBOIUL ESTE PACE”, ,,LIBERTATEA ESTE SCLAVIE” și ,,IGNORANȚA ESTE PUTERE”), ministerele (în număr de patru: Ministerul Adevărului, al Păcii, al Iubirii și al Abundenței), funcționarii și șefii lor, incluzând întreaga ierarhie de partid, imaginea mereu prezentă și totuși învăluită în umbră a Fratelui cel Mare, liderul adulat al SOCENG-ului nu sunt altceva decât niște simboluri ale unui tip de organizare politică, economică și culturală ce, lăsând la o parte faptul că frizează chiar cele mai pretențioase forme de absurd pe care le-ar fi putut imagina Kafka sau Beckett, este expresia cea mai profundă a minciunii, urii și demenței pe care le poate declanșa un sistem totalitar scăpat de sub control, unde minciuna reală este transformată, printr-un complicat proces de hipnoză colectivă intitulat dublugândit, în adevăr oficial, trecutul este mutilat în mod sistematic, iar, poate cel mai grav, limbajul este supus unor modificări monstruoase menite să anuleze orice efort de gândire independentă, comportament natural și firesc sau exprimare liberă.

În aceste condiții teribile se produce metamorfoza modestului și aparent disciplinatului funcționar al Ministerului Adevărului, Winston Smith. Treptat, urmând cursul firesc al evoluției acțiunii, Winston reușește să-și clarifice sentimentele față de societatea în care trăiește. Fiind conștient de iminența arestării și, implicit, eliminării sale, Smith recurge totuși la o serie de încălcări ale conduitei unui membru obișnuit al aparatului de stat, adoptând în schimb genul de atitudine specifică unei societăți libere și democratice, unde individul se poate manifesta exclusiv în funcție de propria sa conștiință. Scurta și intensa idilă cu Julia, discuțiile cu Syme, Parsons și pretinsul domn Charrington, notațiile jurnaliere, fragmentele onirice și cele de reactualizare a vieții de dinaintea Revoluției precum și citatele in extenso din volumul scris de O’Brien, un membru marcant al Partidului Interior, și atribuit în mod fals lui Emmanuel Goldstein constituie borne importante în configurația primelor două secţiuni. Confruntarea, dacă se poate numi așa, se desfășoară pe întinderea celor șase capitole ale ultimei părți, la capătul cărora, în urma interminabilelor ședințe de reeducare conduse de O’ Brien, Winston sfârșește prin a accepta, într-un fel sau altul, compromisul moral și pactul ideologic.

Ceea ce surprinde în cazul cărții lui Orwell nu este neapărat trama epică ori ingenuozitatea stilistică, cât mai degrabă spectacolul unui condei lucid, analitic și coroziv ce reușește să surprindă, cu ironie și cu teamă în același timp, mecanismele malefice prin care natura umană este falsificată, manipulată și, finalmente, spulberată de un instrument de propagandă uriaș, cu atât mai înspăimântător cu cât pare să fie capabil să controleze și să pervertească nu doar gândurile și sentimentele, ci chiar întreg orizontul viitorului, care se transformă într-un prezent etern sumbru și dezarmant.

1984 stă, în opinia mea, pe același raft cu Darkness at Noon și A Clockwork Orange. Spre deosebire de Arthur Koestler și Anthony Burgess, Orwell atinge, prin latura vizionară a personalității sale, un punct mai înalt, de unde imaginația sa debordantă i-a permis să contruiască un model al Infernului existențial și uman. Răsturnând afirmația lui Leibniz, se poate spune că Orwell a izbutit să descrie cea mai rea dintre lumile posibile.»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea aniversară din februarie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara – care împlineşte luna aceasta trei ani – cu tema COŞMARUL BIG-BROTHER – GEORGE ORWELL, O MIE NOUĂ SUTE OPTZECI ŞI PATRU, Editura Polirom, 2012, Colecţia TOP 10+, care va avea loc marţi, 26 februarie 2013, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

 

Read more Comenteaza

ILUZIE ŞI MASCĂ – LUIGI PIRANDELLO, ŞASE PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 25-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 23 ianuarie 2013, ora 18

„Când personajele sunt vii, vii într-adevăr în faţa autorului lor, acesta nu face altceva decât să urmeze cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, tot ce îi propun ele; trebuie ca el să le vrea aşa cum se vor ele însele – şi vai de el dacă nu se supune! Când un personaj s-a născut, el dobândeşte imediat o asemenea independenţă, chiar şi faţă de propriul său autor, încât poate fi imaginat de oricine în situaţii în care autorul nici nu s-a gândit să-l pună; poate să dobândească uneori chiar şi o semnificaţie pe care autorul nici n-a visat să i-o dea!” (Luigi Pirandello, Şase personaje în căutarea unui autor)

Personajele nu sunt docile marionete în mâinile unui păpuşar care controlează mecanismele ficţiunii, ci viceversa! Iată declaraţia de independenţă a unuia dintre cele şase personaje pirandelliene pentru care autorul în căutarea căruia pornesc nu este o autoritate căreia să-şi încredinţeze destinul, nici un creator cu drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Autorul este mai degrabă un Godot beckettian, care se lasă aşteptat pe tot parcursul piesei, fără să binevoiască a se arăta, lăsându-şi în libertate personajele născute vii, însă private de viaţa pe care şi-o doresc cu ardoare. De fapt, autorul este raţiunea lor de a fi, drama lor autentică, precum aflăm din prefaţa în care Pirandello îşi justifică teoretic intenţiile. Refuzându-le melodrama, autorul le-a dăruit creaţiilor sale conştiinţa propriei condiţii de personaj, le-a permis să-şi abandoneze măştile şi să-şi radiografieze cu luciditate iluzia propriei ficţiuni. Ele se situează simultan în două niveluri diferite ale imaginarului, în povestea lor şi în afara ei, sunt deopotrivă personaje şi actori, forme închegate ale ficţiunii şi interpreţi ai propriilor roluri, iluzie şi mască: „Ce e o scenă? Vezi? E un loc unde lumea se joacă de-a serioaselea. Joacă o piesă. Iar piesa asta noi o facem. De-adevăratelea, să ştii!”.

Adevăr şi iluzie, realitate şi ficţiune, autenticitate şi poză, dramă şi joc, participare şi detaşare se întâlnesc prin ciocnirea a două „lumi” diferite, fără poartă de comunicare, cu logica şi regulile lor incompatibile. Iubitor de paradoxuri şi dornic de a experimenta imposibilul, Pirandello se joacă dezinvolt cu convenţiile scenei, construind iluzia din jocul lucid al măştilor, oferind sub travestiul unei improvizaţii miracolul naşterii unei construcţii ficţionale mai autentice şi mai consistente decât viaţa însăşi. Personajul se simte astfel cu atât mai îndreptăţit să-l confrunte pe om cu cele mai neliniştitoare interogaţii existenţiale, să-i dea jos măştile şi să-i spulbere cu cruzime iluziile: „Un personaj, domnule, poate oricând să-l întrebe pe om «cine eşti?».”

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 23 ianuarie 2013, de la ora 18, cu tema ILUZIE ŞI MASCĂ – LUIGI PIRANDELLO, ŞASE PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care un personaj dobândeşte consistenţă şi problematizarea modului în care ficţiunea creează iluzia realităţii, pe când viaţa se converteşte într-un derutant şir de iluzii. Am ales drept punct de plecare experimentul dramatic din incitanta piesă ŞASE PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR a lui LUIGI PIRANDELLO, în traducerea lui Alice Georgescu, din volumul republicat recent, în 2012, în Colecţia Nobel a Editurii Art, căreia îi mulţumim pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Cum pot cele şase personaje să preexiste textului? Chiar se întâmplă acest lucru?
  • Care sunt efectele suprapunerii a două niveluri ficţionale, prin înscrierea unei piese într-o altă piesă de teatru?
  • De ce nu se regăsesc personajele în jocul actorilor?
  • Ce înseamnă momentul etern pentru un personaj?
  • De ce autorul nu se arată în piesă, ce caută de fapt cele şase personaje?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, EMILIA TOMESCU:

«Mă numesc Emilia Tomescu şi sunt în clasa a X-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare” din Timişoara. Mă pasionează fotografia, psihologia şi cititul. Îmi place să citesc, deoarece lectura este pentru mine un fel de a pune capăt rutinei şi, într-o oarecare măsură, o încercare de a mă izola de lumea exterioară, care mi se pare mult prea anostă şi monotonă pentru a oferi spiritului satisfacţie. Fără cărţi, noi, oamenii, am fi nişte fiinţe sortite să trăiască într-o ceaţă a ignoranţei, cum, de altfel, spune şi Emil Cioran: „Cunoaşterea înseamnă împlinire; a cunoaşte este a fi”.

Lăsând deoparte aceste speculaţii, ne vom îndrepta spre principalul scop al acestui eseu. În primul rând, Şase personaje în căutarea unui autor este o piesă de teatru, publicată pentru prima dată la 10 mai 1921. Autorul ei, Luigi Pirandello, tratează o temă de natură filosofică, şi anume raportul dintre realitate şi iluzie. El susţine că, nereuşind să creeze povestea personajelor, a intenţionat să le lase să plece, însa ele fuseseră deja aduse la viaţă şi acum încearcă să-şi găsească locul într-o poveste.

Precum sugerează şi titlul, piesa are în vedere şase personaje care încearcă să găsească un autor. Aceasta începe în momentul în care directorul-regizor şi actorii se pregătesc să înceapă repetiţiile, dar sunt întrerupţi de venirea portarului, care îi dă de ştire regizorului că este căutat de „nişte domni”. Ulterior, pe scenă îşi fac apariţia cele şase personaje, care pledează pentru punerea în joc a dramei lor, insistând că „s-au născut personaje” şi că textul se află chiar în interiorul lor. Realitatea lor, în calitate de personaje, era singura realitate pe care o cunoşteau, ceea ce a dus la dorinţa arzătoare de a-şi găsi autorul sau, în alte cuvinte, de a trăi.

După scurt timp, hotărârea de a fi jucată drama personajelor a fost luată, iar fiecărui actor ii este distribuit rolul. Personajele, în special Tatăl şi Fata Vitregă, s-au arătat profund nemulţumite. Ei spuneau că nu se regăsesc în jocul actorilor, deoarece expresia, vocea şi chiar gesturile lor nu puteau fi imitate întru totul. Mai mult decât atât, nimeni nu putea exprima mai bine conflictele lor interioare.

Piesa ne face să ne gândim la propriile vieţi şi să ne întrebăm dacă suntem într-adevăr reali sau dacă viaţa în sine nu este decât o iluzie. Se prea poate ca realitatea aceasta să fie percepută diferit de fiecare dintre noi, dar să nu fie percepută corect de nimeni, întrucât noi toţi am putea fi nici mai mult, nici mai puţin decât nişte „personaje în căutarea unui autor”.

Astfel, întreaga lume empirică ar putea căpăta o cu totul altă semnificaţie, devenind rezultatul creaţiei a ceva superior omului, probabil ceea ce noi cunoaştem sub termenul de „divinitate”, adică însuşi autorul.

Spre deosebire de oameni, personajele din această operă (şi nu numai) trăiesc veşnic, deoarece aşa au fost create în mintea autorului: „Dacă de o sută de mii de ori Tatăl şi Fata Vitregă şi-ar relua scena, oricând, la momentul dat, în clipa când viaţa operei de artă trebuie să fie exprimată prin acel strigăt, oricând el va răsuna la fel: nealterat şi inalterabil în forma lui, şi nu ca o repetare învăţată, nu ca un rol reluat obligatoriu, din cerinţe exterioare, ci dimpotrivă, de fiecare dată la fel de viu ca prima oară, izbucnind neaşteptat, acelaşi întotdeauna: îmbălsămat de viu, într-o formă nemacerabilă.”

Noi, ca oameni, cred că aspirăm la o astfel de viaţă veşnică, încercând să găsim o cale spre eternitate prin intermediul religiei. Pe scurt, mă voi lega aici de afirmaţia lui Freud: „Doctrina despre o răsplată, aflată în lumea de dincolo, pentru renunţarea  – voluntară sau forţată – la plăcerile lumeşti, nu e nimic altceva decât proiecţia mitică a acestei revoluţii psihice.”

Pentru că nimeni nu a reuşit încă să justifice existenţa noastră, mă simt îndreptăţită să afirm că mulţi dintre noi existăm aşa cum există Mama în opera lui Pirandello: „Ea nu se îndoieşte nicio clipă de existenţa ei; nici nu i-a trecut prin minte să se întrebe cum şi de ce, în ce fel există.” Ea reprezintă imaginea omului cu un caracter instinctiv, pe tot parcursul piesei nefăcând altceva decât să-şi exprime eterna durere. În schimb, Tatăl şi Fata Vitregă conturează mai mult latura raţională a naturii umane, ei fiind conştienţi de forma lor existenţială, „care pentru el înseamnă pedeapsă, iar pentru ea, răzbunare”.»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie 2013 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema ILUZIE ŞI MASCĂ – LUIGI PIRANDELLO, ŞASE PERSONAJE ÎN CĂUTAREA UNUI AUTOR, Editura Art, 2012, Colecţia Nobel, care va avea loc miercuri, 23 ianuarie 2013, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

 

Read more Comenteaza

OGLINDA LUI NARCIS – OSCAR WILDE, PORTRETUL LUI DORIAN GRAY

Postat de in Carte, Evenimente

Invitaţie la cea de-a 24-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 28 noiembrie 2012, ora 18

„Simţi că sosise timpul să aleagă. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viaţa decisese pentru el – viaţa şi infinita lui curiozitate faţă de viaţă. Tinereţe eternă, pasiune infinită, subtile şi secrete plăceri, bucurii nestăvilite şi păcate şi mai nestăvilite – de toate va avea parte. Portretul va purta povara ruşinii lui – asta-i tot. În el se strecură un sentiment de durere gândindu-se la pângărirea care i se pregătea frumosului chip de pe pânză. Cândva, cu prefăcătoria copilăroasă a unui Narcis, sărutase ori se făcuse că sărută acele buze pictate care acum îi zâmbeau crud. Dimineţi în şir stătuse în faţa portretului, minunându-se de frumuseţea lui, aproape îndrăgostit de el, cum i se părea câteodată. Oare se va modifica la fiecare capriciu căruia îi va ceda? Va deveni un obiect monstruos şi respingător, ceva care trebuie ascuns într-o cameră încuiată, depărtat de lumina soarelui care pusese o tentă de aur şi mai strălucitoare pe minunea unduitoare a părului său? Păcat! Păcat! O clipă se gândi să se roage ca legătura oribilă care exista între el si portret să înceteze. Se schimbase ca răspuns la o rugăciune, poate că tot ca răspuns la o rugăciune ar putea rămâne neschimbat. Şi totuşi, cine oare, dintre cei care ştiu câte ceva despre Viaţă, ar abandona şansa de a rămâne de-a pururi tânăr, oricât de fantastică ar fi această şansă sau oricâte consecinţe potenţiale ar avea ? [...] Nu va mai ispiti nici o forţă cumplită prin rugăciuni. Dacă tabloul se va modifica, se va modifica. Şi cu asta, basta. De ce să cerceteze totul îndeaproape? Căci va fi o adevărată plăcere să-l urmărească. Va fi capabil să-şi urmeze spiritul în sălaşurile lui ascunse. Acest portret va fi oglinda magică, cea mai puternică din toate. Şi aşa cum îi dezvăluise propriul trup, îi va dezvălui şi propriul suflet. Iar atunci când asupra lui se va lăsa iarna, el se va afla acolo unde primăvara tremură la răspântia cu vara. Când sângele se va scurge din chip şi va lăsa în urmă o mască palidă, de cretă, şi ochi de plumb, el va păstra strălucirea adolescenţei. Nici măcar o floare a frumuseţii lui nu se va ofili vreodată. Nici o bătaie din pulsul vieţii nu se va rări. Asemenea zeilor greci, va fi puternic, vesel şi sprinten. Ce conta ce se întâmplă cu imaginea colorată de pe pânză ? El se va afla în siguranţă. Asta conta.” (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray)

Oglinda magică în care Dorian Gray îşi descoperă frumuseţea năucitoare a trupului îi cultivă totodată şi voluptatea irezistibilă a deplorabilului spectacol al degradării sufleteşti. Când se converteşte inocentul Narcis, îndrăgostit de perfecţiunea adolescentină a propriului chip imortalizat de penelul admiratorului său, într-un Faust nesăţios, căruia nici un viciu nu îi rămâne străin, nicio senzaţie neexperimentată, cu preţul propriului suflet? Odată cu nălucirea tinereţii veşnice, în atelierul pictorului Basil Hallward, prin tentaţia pactului-rugăciune prin care Arta se substituie Vieţii şi viceversa? Insinuant, precum veninul rafinat, dar letal al Lordului Henry Wotton, un Mefistofel seducător şi decadent care deschide apetitul nestăvilit al curiozităţii fără margini? Cultul frumosului şi voluptatea urâtului se dovedesc a fi, în oglinda magică a acestui Narcis faustic – sau Faust narcisist – faţa şi reversul aceleiaşi experienţe-limită: contemplarea portretului fluid al propriului suflet. Riscantul pariu romanesc al lui Oscar Wilde face posibil imposibilul, printr-o răsturnare inexplicabilă – care rămâne, de altfel, fără explicaţie – a Artei şi a Vieţii. Imaginea imuabilă din tabloul lui Basil Hallward se substituie astfel fiinţei lui Dorian Gray, convertindu-se într-o derutantă mască a inocenţei de mult pierdute, pe când sufletul acestuia, în continuă preschimbare, este expus pe pânza ce devine un ecran al ireversibilei sale degradări – fizice, odată cu vârsta, dar şi morale, prin afundarea în păcat. Clişeul ce a imortalizat chipul adolescentin al lui Dorian Gray este doar o mască artificială şi superficială a Frumosului devitalizat, Viaţa e în altă parte, captată în oglinda hidosului portret însufleţit. Nu întâmplător, în final cea care moare nu e masca, ci conştiinţa, acea „monstruoasă viaţă-suflet” din oglinda unui Narcis întors.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a doua întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 28 noiembrie 2012, de la ora 18, cu tema OGLINDA LUI NARCIS – OSCAR WILDE, PORTRETUL LUI DORIAN GRAY: contemplarea spectacolului terifiant al unui suflet în declin, prin descifrarea mecanismelor ficţionale ale unei versiuni moderne a pactului faustic. Am ales drept punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii monstruoasa metamorfoză ce se ascunde sub masca frumuseţii nealterate a personajului faustic din sclipitorul roman PORTRETUL LUI DORIAN GRAY al lui OSCAR WILDE, în traducerea Magdei Teodorescu, republicat recent, în 2012, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

  • Care sunt posibilele mize ale inversiunii Artă – Viaţă în Portretul lui Dorian Gray?
  • Care sunt sensurile metaforice ale oglinzii în structura romanului lui Oscar Wilde?
  • Este Dorian Gray un Narcis îndrăgostit de perfecţiunea propriei frumuseţi sau un Faust experimentând voluptăţile degradării propriului suflet?
  • Ce rol joacă livrescul în construcţia discursului romanesc? Dar paradoxul?
  • Cum interpretaţi finalul romanului, este neaşteptat sau previzibil?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, CRISTINA DEME (studentă în anul I la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, secţia Engleză-Română):

«Imaginează-ţi că nimic nu te poate răni. Imaginează-ţi că nimic nu te poate atinge, nici un cuţit, nici boala, nici trecerea anilor. Imaginează-ţi că îţi este destinat să fii mereu tânăr şi perfect. Imaginează-ţi tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.  Imaginează-ţi o asemenea viaţă; şi ce ai face cu ea?

Posibilitatea nemuririi şi a tinereţii veşnice a fascinat umanitatea încă din cele mai vechi timpuri. Din antichitate ne-au rămas ca moştenire culturală numeroase mituri a căror temă era nemurirea, căutarea nemuririi şi a tinereţii veşnice. Epopeea lui Ghilgameş prezintă călătoria acestuia în căutarea nemuririi. Poveşti asemănătoare avem în mitologia nordică şi cea greacă. În Romania, avem basmul Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte. În 1890, în Anglia reginei Victoria, Oscar Wilde a publicat Portretul lui Dorian Gray, carte ce avea să ofere o nouă perspectivă asupra ideii de invulnerabilitate în faţa efectelor nocive ale bolii, viciilor şi a timpului.

Portretul lui Dorian Gray este singurul roman publicat de scriitorul irlandez Oscar Wilde. Opera a fost pentru prima dată publicată în anul 1890, şi deşi a fost cenzurată înainte de publicare, tot a stârnit controverse în societatea britanică a vremurilor respective. Mulţi au fost cei care l-au acuzat pe Wilde de imoralitate, mulţi au fost de părere că scriitorul ar trebui să fie adus în faţa instanţei pentru conţinutul cărţii.

Oscar Wilde şi-a apărat cu vehemenţă opera în faţa publicului britanic, dar a şi făcut schimbări în conţinutul acesteia şi a adăugat o prefaţă celebră. All art is quite uselessArta e inutilă. De aici porneşte ideea artei de dragul artei: nu trebuie să fie moralizatoare, nu trebuie să predea o lecţie despre decenţa umana, trebuie doar să fie plăcută şi admirată.

Romanul acesta care a stârnit atâtea controverse îl are în centrul său pe Dorian Gray, un tânăr de o frumuseţe absolut răpitoare. Acesta devine muza pictorului Basil Hallward, care este atât de fermecat de chipul lui Dorian încât doreşte să îi realizeze portretul. Prin intermediul lui Basil, Dorian îl întâlneşte pe lordul Henry Wotton, un bun prieten al pictorului. Dorian se lasă influenţat imediat de şarmantul lord Wotton şi de filozofiile sale despre viaţă, toate promovând hedonismul şi susţinând ideea că singurele lucruri ce merită să fie valorificate sunt plăcerile simţurilor şi frumuseţea.

În timpul discuţiei cu Henry Wotton, Dorian realizează pentru prima dată că într-o zi tinereţea şi frumuseţea lui vor pieri, rămânând imortalizate pe veci într-un portret. Tânărul spune că şi-ar vinde sufletul dacă ar fi ca el să rămână mereu tânăr şi portretul să îmbătrânească în locul lui.

“- Sunt gelos pe absolut orice lucru a cărui frumuseţe nu moare, sunt gelos pe portretul pe care l-ai pictat pentru mine. De ce trebuie el să păstreze ceea ce eu pierd? Orice clipă care trece îmi ia ceva şi-i dăruieşte lui. Oh, dacă ar fi altfel! Dacă tabloul s-ar putea schimba iar eu aş putea fi ceea ce sunt acum! De ce l-ai pictat? Îşi va bate joc de mine într-o zi – oribil îşi va bate joc!”

Dorinţa lui se îndeplineşte.

Dorian se lasă influenţat de filozofiile lordului Wotton şi îşi dedică viaţa plăcerilor trupeşti, împingând hedonismul la limite extreme. Efectele viciilor sale se văd asupra portretului său, iar cu fiecare „păcat” al lui, portretul suferă câte o desfigurare. Curând, superba operă a lui Basil Hallward devine o oglindă către un suflet corupt de toate păcatele lui Dorian. În tot acest timp, trupul lui Dorian rămâne neschimbat, fiind acelaşi Narcis superb cu bucle blonde şi privire azurie.

Romanul lui Oscar Wilde prezintă o reinterpretare a unui mit german clasic, cel al doctorului Faustus, bărbatul care îşi vinde sufletul diavolului. Astfel, Dorian are rolul lui Faust, iar Henry Wotton este aici diavolul Mefisto, care îl seduce pe naivul Dorian cu promisiunea unei vieţi mai pline şi mai satisfăcătoare.

Dorian este un tânăr naiv care se lasă imediat prins în mrejele lui Wotton, se lasă convins de forţa cuvintelor. „A influenta pe cineva înseamnă să-i dai propriul suflet. Cel influenţat nu mai gândeşte cu propriile lui gânduri şi nu mai arde cu propriile-i pasiuni. Pentru el virtuţile nu mai sunt reale, păcatele, dacă există într-adevăr păcate, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor care joacă un rol ce nu a fost scris pentru el.” Lordul Wotton este un orator extraordinar, mulţi văzându-l ca pe un alter-ego literar a lui Oscar Wilde însuşi.

Deşi Oscar Wilde susţinea cu tărie că arta nu ar trebui să fie moralizatoare sau educativă, în final, Dorian este pedepsit pentru viaţa depravată pe care a dus-o. În mod ironic, Oscar Wilde, care era atât de vehement împotriva artei cu scop educativ, a ajuns să scrie un roman cu rol moralizator. Dorian plăteşte pentru faptele sale. Acesta îl ucide pe bunul său prieten Basil şi apoi îşi înjunghie portretul cu cuţitul folosit pentru săvârşirea crimei. Servitorii găsesc trupul neînsufleţit înjunghiat în inimă, dar nu mai e acelaşi domn Gray: ei găsesc cadavrul unui om bătrân, schilodit şi desfigurat. Portretul revine la forma lui iniţială şi îl înfăţişează pe Dorian Gray ca un frumos bărbat tânăr. Această secvenţă finală poate fi citită ca un act izbăvire: înjunghiind portretul, Dorian ucide partea întunecată a sufletului său şi este eliberat. Portretul – care pe tot parcursul romanului a servit ca simbol pentru sufletul personajului – redevine frumos.

Dorian plăteşte cu viaţa sa, dar ca şi Faustul lui Goethe, pare să fie iertat.

Deşi firul narativ al romanului şi personajele sunt extrem de bine realizate, cel mai remarcabil aspect al cărţii este dialogul. Talentul lui Oscar Wilde în construirea discursului este evident aici, iar multe dintre replicile personajelor au rămas citate folosite şi azi. Books are either well written or badly written, scria Oscar Wilde în prefaţa adăugată romanului. Cred că suntem cu toţii de acord că Portretul lui Dorian Gray intră în categoria cărţilor bine scrise

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din noiembrie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema OGLINDA LUI NARCIS – OSCAR WILDE, PORTRETUL LUI DORIAN GRAY, Editura Polirom, 2012, Colecţia TOP 10+, care va avea loc miercuri, 28 noiembrie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Read more Comenteaza
Page 1 of 612345...Last »