Invitaţie la cea de-a 16-a întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 14 noiembrie 2011, ora 18

„Aproape doi ani mai târziu, Drogo dormea într-o noapte în camera lui din Fortăreaţă. Trecuseră douăzeci şi două de luni fără să se întâmple nimic nou, iar el rămăsese pe loc, aşteptând, ca şi cum viaţa ar fi trebuit să aibă faţă de el o indulgenţă specială. Şi, totuşi, douăzeci şi două de luni înseamnă foarte mult şi în răstimpul lor se pot petrece multe lucruri – este destul timp ca să se închege noi familii, să se nască şi copii şi chiar să înceapă să vorbească, ca acolo unde nu era decât o pajişte să se înalţe o casă mare, ca o femeie frumoasă să îmbătrânească şi să nu mai fie dorită de nimeni, e destul ca o boală, chiar dintre cele mai lungi, să se pregătească (şi, între timp, omul continuă să trăiască fără nici o grijă) să macine încet-încet trupul, să se ascundă, să reapară la scurte intervale de aparentă însănătoşire şi să izbucnească apoi într-o formă şi mai gravă, devorând lent şi ultimele speranţe, mai rămâne încă vreme pentru ca mortul să fie îngropat şi uitat, ca fiul să fie din nou în stare să râdă iar seara să se plimbe cu fetele pe bulevarde, trecând nepăsător pe lângă gardul cimitirului. Existenţa lui Drogo părea însă că s-a oprit în loc. Aceeaşi zi, cu întâmplările ei identice, se repetase de sute de ori, fără să facă măcar un pas înainte. Fluviul timpului trecea peste Fortăreaţă, coşcovea zidurile, târa la vale praf şi bucăţi de piatră, rodea treptele şi grilajele de fier, dar peste Drogo trecea în zadar; nu izbutise încă să-l atragă în goana sa.” (Dino Buzzati, Deşertul tătarilor)

Oare corozivul fluviu al timpului chiar îl ocolise pe Giovanni Drogo, visătorul locotenent exilat, la început împotriva voinţei lui, mai apoi de bună voie ori mai degrabă din inerţie, între zidurile absurde ale impunătoarei şi inutilei fortăreţe Bastiani? Sau mirajul unui viitor glorios i-a purtat încet, dar nepregetat, înspre trecut prezentul anost, aparent împietrit de monotonia gesturilor rutinei zilnice? Bogăţia de evenimente ce se precipită în douăzeci şi două de luni decupate aleatoriu din meandrele unei vieţi, cuprinzând însă simbolic promisiunea naşterii şi scadenţa morţii, este pusă în balanţă cu simplitatea aproape ascetică a unei singure zile, repetate la nesfârşit, mereu identice sieşi, în care nu se întâmplă nimic. Încremenirea este însă doar aparentă, iluzie nutrită de exuberanţa tinereţii şi de mrejele visului ei de glorie, spulberat ironic de vârtejurile fluviului-timp ce îl va prinde fără greş şi pe Giovanni Drogo în goana sa din ce în ce mai zorită spre moarte. Claustrat între zidurile cazone ale obişnuinţei, izolat în fortăreaţa propriei singurătăţi, Giovanni Drogo pierde în final chiar dreptul la destinul eroic aşteptat cu încrâncenare mai bine de treizeci de ani, ocazia luptei ivindu-se prea târziu, în pragul morţii. Ori lupta exterioară se transfigurează într-una interioară, duşmanul mult aşteptat dovedindu-se a fi chiar inumana şi mereu învingătoarea moarte. Oricare ar fi „cheia” parabolei lui Buzzati, întrebarea persistă oricărei interpretări: merită să-ţi iroseşti viaţa, impasibil la bucurile ei simple, împietrit într-o aşteptare nelămurită, hrănită de nălucirile unui obsesiv vis de glorie deşartă, iluzie curmată doar de confruntarea de neocolit cu moartea?

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de-a doua întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 14 octombrie 2011, de la ora 18, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR: descifrarea mecanismelor ficţionale de înfiripare şi destrămare a unui miraj, precum şi problematizarea pendulării între autoamăgire şi luciditate în trasarea propriului destin. Am ales drept punct de plecare tulburătorul destin încremenit în inerţie, sub învăluirea unei vanitoase iluzii, al lui Giovanni Drogo din incitantul roman DEŞERTUL TĂTARILOR al lui DINO BUZZATI, în traducerea Niculinei Benguş-Tudoriu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care este rolul simetriilor şi al punerilor în abis, de pildă al visului lui Giovanni Drogo, în construcţia romanului?
• Care sunt semnificaţiile simbolice ale fortăreţei şi ale deşertului în structura romanului lui Dino Buzzati?
• Care sunt efectele ironiei din finalul romanului Deşertul tătarilor?
• Este Giovanni Drogo din ultimele pagini ale romanului un învins sau un învingător?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, VLAD MACOVEI:

<<Mă numesc Vlad Macovei, sunt elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, la profilul Matematică-Informatică. Pentru mine, cititul e o necesitate – intră la categoria mâncare, apă, aer.

Voi începe prin a vă vorbi puţin despre omul Dino Buzzati. Şi-a început cariera în arta scrisului la un cotidian italian, în timp ce studia dreptul la Milano. Lunga vreme pe care şi-a petrecut-o ca jurnalist i-a influenţat scrisul, acesta, chiar şi în cele mai ireale dintre descrieri, păstrând o aură de realism. Începând cu 1933, Buzzati începe să publice scrieri literare, ca mai apoi, întorcându-se de pe front, unde a fost corespondent, îşi publică romanul care îi aduce recunoaşterea internaţională pe care o merită, Deşertul Tătarilor, roman despre care voi continua să vă vorbesc.

Personajul principal al romanului este Giovanni Drogo, un tânăr ofiţer care este trimis într-o misiune la graniţa de nord cu scopul de a apăra un fort contra unei iminente invazii. Urmează o aşteptare îndelungată pentru Drogo, care devine tot mai înstrăinat de lume cu speranţa că într-o zi el şi fortul să se dovedească folositori şi astfel soldatul Drogo să îşi dobândească mândria la care aspira. Aşteptarea îndelungată ne duce cu gândul la Kafka – mai precis la episodul din Procesul, episod în care ne este relatată parabola În faţa legii. Relatarea scriitorului ceh este, pe scurt, o parabolă a încercării umane de a atinge un anumit ţel, fie el lege, fie Dumnezeu, sau, în cazul de faţă, obţinerea gloriei.

În romanul lui Buzatti, personajul principal este scos în evidenţă faţă de prietenii săi prin faptul că în timp ce aceştia îşi văd de viaţă, întemeiază familii, el continuă să caute în zadar scopul său pe lume. Încă o asemănare între povestea lui Kafka şi romanul lui Buzatti este evidenta tentă spre existenţialism, ideea că fiecare om are o uşă a lui, are o cale pe care numai el poate să o urmeze. Acesta este cazul şi în romanul prozatorului italian, care, cu doza caracteristică de realism, expune rece condiţia personajului principal, cu sacrificiile pe care acesta a trebuit să le facă. Această poveste, demnă de recunoaşterea pe care o poartă pe întreg mapamondul, este, în fond, o excelentă scriere cu caracter kafkian. Spre finalul romanului se iveşte invazia mult-asteptată, dar protagonistul e prea bătrân ca să mai poata influenţa în vreun fel soarta fortăreţei, astfel încât nu ia parte la luptă, spre disperarea sa.>>

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din noiembrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 14 noiembrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 12 octombrie 2011, de la ora 18, am inaugurat un nou sezon al Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, odată cu cea de-a cincisprezecea întâlnire, cu tema SINGURĂTATE DE LUX – FRANCIS SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY… Discuţiile au stat sub semnul primei provocări lansate în această toamnă: descifrarea mecanismelor de construcţie şi destrămare a iluziei şi decelarea implicaţiilor izolării în mrejele unor miraje suprapuse – bogăţie, celebritate, iubire (dez)interesată, inventarea unei identităţi imaginare. Punctul de plecare pentru aceste incitante interogaţii a fost cel de-al doilea mare roman de limbă engleză al secolului al XX-lea (după Ulise al lui James Joyce), MARELE GATSBY al lui FRANCIS SCOTT FITZGERALD, în traducerea regretatului poet şi traducător Mircea Ivănescu, roman republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim încă o dată pentru colaborare. Ne-am bucurat şi de data aceasta de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a îndrumat în lectura romanului, ajutându-ne să percepem structura sa cinematografică, pregnanta lui dimensiune vizuală, îndemnându-ne să descoperim pasajele de fineţe, puse oarecum în umbră de trama narativă, cele prin care Francis Scott Fitzgerald îşi dezvăluie măsura completă a talentului său.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului Marele Gatsby al lui FRANCIS SCOTT FITZGERALD printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului american:

I. PROZA SCURTĂ – insistând pe cele două povestiri care au dat titlul volumelor de proză scurtă apărute în limba română:

1. UN DIAMANT CÂT HOTELUL RITZ (THE DIAMOND AS BIG AS THE RITZ, 1922) – John T. Unger din oraşul Hades (nu e singura dată când Fitzgerald foloseşte aluzii mitologice) este invitat de un coleg de şcoală, Percy Washington, să-şi petreacă vacanţa la el acasă. Pe drum, el află că tatăl lui Percy este cel mai bogat om din lume, că familia lui descoperise un munte de diamant, pe care a încercat să îl ţină secret printr-un nesfârşit şir de crime, pentru a evita colapsul pieţei de diamante şi falimentul Washingtonilor. Ironia din final este grăitoare şi aminteşte de concluzia amară din Marele Gatsby: muntele de diamant este dinamitat, iar John reuşeşte să fugă cu sora lui Percy, Kismine, trezită brutal dintr-un vis de bogăţie infinită.
2. STRANIA POVESTE A LUI BENJAMIN BUTTON (THE CURIOUS CASE OF BENJAMIN BUTTON AND OTHER JAZZ AGE STORIES, 1922) – inspirată de o remarcă a lui Mark Twain: cea mai bună parte a vieţii este cea de la începutul ei şi cea mai rea vine la urmă, la sfârşitul acesteia. Fitzgerald are inspirata idee să inverseze cursul vieţii lui Benjamin Button, care se naşte ca un bătrânel de 70 de ani şi întinereşte continuu, pentru a muri ca un bebeluş. Rolurile sunt inversate şi în relaţia cu tatăl său, şi în cea cu fiul său, Roscoe, căsnicia cu Hildegarde se năruie, iar studenţia la Harvard este trăită nu la 20 de ani, când este respins pentru că este prea bătrân, ci la 50 de ani, când are alura şi forţa fizică a unui tânăr absolvent.

II. ROMANELE:

1. DINCOACE DE PARADIS (THIS SIDE OF PARADISE, 1920) – titlul preia un vers dintr-un poem al lui Rupert Brooke (Tiare Tahiti) – romanul publicat la 24 de ani, care îi aduce un succes fulminant (primul tiraj, de 3000 de exemplare, vândut în doar trei zile) şi acceptarea Zeldei, cu care se şi căsătoreşte la doar o săptămână de la lansare. Dincoace de Paradis adoptă structura unui Bildungsroman, urmărind îndeaproape formarea lui Amory Blaine, metamorfozele lui de la „fiul lui Beatrice”, extravaganta lui mamă, care îl poartă printr-o lume a excesului, la discipolul Monsignorului Darcy, care îi ghidează formarea culturală şi spirituală, prin discuţii „deseori despre ei înşişi, uneori despre filosofie şi religie, despre viaţa ca joc sau mister”, şi la tânărul sedus de literatură, absolvent de Princeton, părăsit de două „debutante”, mai întâi de Isabelle, ulterior şi de Rosalind, din vădite motive financiare, aceasta preferând o căsnicie din interes. „Egoistul romantic”, idealul din adolescenţă după codul căruia Amory îşi contruieşte propriile iluzii, se converteşte încet şi sigur într-un „personaj”. Transformarea lui Amory, maturizat „cu încă o mie de cărţi şi o mie de minciuni”, aduce în final autocunoaşterea, cu preţul unei amare deziluzii, dovadă ultima replică ce încheie apoteotic romanul: „Mă cunosc pe mine, a strigat, dar nimic altceva!”. Stilul romanului este destul de încărcat, înţesat cu referinţe culturale, aluzii intertextuale, iar structura lui este destul de sincopată, fragmentată în subcapitole ce decupează scene relevante. În plus, sunt inserate în textul narat la persoana a III-a (perspectiva narativă preferată de Fitzgerald) versuri, scrisori, scheme, chiar pasaje dramatizate, pe schema unor mini-piese de teatru, cu replici şi didascalii.

2. CEI FRUMOŞI ŞI BLESTEMAŢI (THE BEAUTIFUL AND DAMNED, 1922) – titlul e explicat chiar de autor, într-o mărturisire din 1937: „Toate poveştile mele au în ele o atingere a dezastrului (a touch of disaster in them) – fermecătorii tineri din romanele mele sunt ruinaţi, munţii de diamant din povestirile mele explodează, milionarii mei sunt la fel de frumoşi şi blestemaţi ca ţăranii lui Thomas Hardy”. Romanul urmăreşte îndeaproape înfiriparea iubirii dintre Gloria şi Anthony Patch, căsnicia lor stropită cu alcool şi irosită în petreceri exorbitante, precum şi destrămarea cuplului lor răvăşit de extenuantul stil de viaţă în care este prins şi de pierderea moştenirii pe care Anthony urma să o primească de la bunicul său. Atmosfera romanului prevesteşte, prin melanjul de frenezie şi dezolare care răzbate din tonul naraţiunii, decorul de strălucitoare decadenţă în care se regăsesc şi se pierd Daisy şi Jay Gatsby în următorul roman al lui Fitzgerald, Marele Gatsby.

3. BLÂNDEŢEA NOPŢII (TENDER IS THE NIGHT, 1934) – titlul reia un vers din Odă unei privighetori (Ode to a Nightingale) a lui John Keats, poetul preferat al lui Fitzgerald. Romanul se focalizează din nou pe viaţa tumultuoasă a unui cuplu, medicul psihanalist Dick Diver şi soţia sa Nicole, fosta sa pacientă, confruntată cu o nevroză în urma unei relaţii incestuoase cu tatăl ei. Înbogăţit peste noapte în urma căsătoriei cu bogata Nicole, Dick se complace într-o viaţă uşoară, cuplul frecventează petrecerile mondene de pe riviera franceză, iar promiţătorul psihanalist se converteşte într-un alcoolic, un aventurier şi un ratat pe toate planurile vieţii. Ruptura dintre Dick şi Nicole se adânceşte odată ce fiecare se aruncă într-o relaţie extraconjugală, el cu actriţa Rosemary Hoyt, ea cu prietenul lor apropiat Tommy Barban, aducând o nouă ilustrare a instabilităţii sentimentale a cuplurilor fitzgeraldiene.

4. DRAGOSTEA ULTIMULUI MAGNAT (THE LOVE OF THE LAST TYCOON, 1941, publicat postum) – titlul pare a fi versiunea pe care ar fi preferat-o Fitzgerald dacă ar fi supravieţuit infarctului care l-a răpus. Romanul istoriseşte destinul curmat tragic al lui Monroe Stahr, personaj inspirat, după cum mărturiseşte chiar Fitzgerald, de figura legendarului Irving Thalberg, producătorul de film de la cârma Metro-Goldwyn-Mayer. Perspectiva narativă asupra destinului lui Monroe Stahr şi a idilei lui cu Kathleen este, în cea mai mare parte a romanului, atribuită Ceceliei Brady, fiica rivalului său, Bradogue Brady, evident inspirat din personalitatea lui Louis B. Mayer, cu care Thalberg a intrat în polemici aprinse, izvorâte din viziunile lor cinematografice aflate la antipod. Această opţiune pentru rememorările, după moartea eroului, ale unui personaj-martor amintesc de fericita formulă din Marele Gatsby, unde vocea naratorului-martor Nick Carraway insituie distanţa necesară învăluirii lui Jay Gatsby într-o fermecătoare aură de incertitudine şi mister.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja tradiţionalele impresii ale colaboratoarei noastre, LAURA ARDELEANU:

<<În 12 octombie, în cadrul atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, am încercat să înţelegem o sintagmă, devenită ulterior clişeu, dar care încă animă şi incită numeroase spirite. Este vorba despre binecunoscuta expresie American dream. Încercarea noastră de a ne apropia de mentalitatea unei Americi eliberate de panica, teroarea şi neajunsurile Primului Război Mondial, precum şi explicarea acelei năzuinţe a individului în direcţia bunăstării şi a prosperităţii, au stat sub îndrumarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest, de a cărui implicare ne-am bucurat şi cu această ocazie.

Ce se înţelege aşadar prin „vis american”? Cum s-a manifestat spiritul Omului la scurt timp după ce starea de război a luat sfârşit? Oare anarhiei belicoase i-a urmat ordinea specifică stării de pace? Acestor întrebări le răspunde cu succes romanul lui Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby. Este un roman reprezentativ pentru perioada aflată în discuţie, atât prin tematica sa, cât şi prin conţinutul de idei. Fitzgerald îşi introduce cititorii în atmosfera unuia dintre cele mai celebre metropole americane, New York – un New York postbelic pentru contemporanii autorului, respectiv interbelic pentru noi, cei de astăzi. Un megalopolis în jurul căruia s-a cristalizat mirajul prosperităţii şi al faimei. Însă avem de-a face mai degrabă cu iluzia, cu reveria bunăstării, de vreme ce tendinţa individului era de a cuceri averi şi titluri în cel mai scurt timp, indiferent de mijloacele de care făcea uz. Un astfel de individ e şi personajul Jay Gatsby – sau James Gatz, după adevăratul său nume. Evenimentele în care este implicat respectivul personaj vin să ilustreze tocmai acest caracter amăgitor al luxului: după ce s-a îmbogăţit în urma unor afaceri ilegale cu alcool, „Marele” Gatsby devine proprietarul unei case somptuoase din cartierul West Egg. Bogăţia materială dobândită este dublată de un fals sentiment al faimei: el organizează petreceri în propria vilă, petreceri la care participă suficiente persoane devenite personalităţi ale vremii. Cele două aspecte – luxul şi celebritatea – ar fi trebuit să îi ofere lui Gatsby sentimentul împlinirii, însă el rămâne singur. Cu alte cuvinte, Jaz Gatsby e o iluzie, o născocire a omului pe care se temea să îl infrunte ca în final să îl accepte, dar care reprezintă adevăratul său ego – iar numele acestui ego e James Gatz. Tocmai de aceea nici pe Daisy, femeia de care era îndrăgostit, nu a putut-o privi aşa cum era ea în realitate, ci şi-a făurit o imagine a acesteia. Mai mult decât atât, falsitatea personalităţii lui Gatsby reiese poate cel mai bine din finalul romanului: el rămâne singur, aşa cum era de fapt şi în realitate.>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema FORTĂREAŢA AŞTEPTĂRII – DINO BUZZATI, DEŞERTUL TĂTARILOR, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 14 noiembrie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din octombrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 12 octombrie 2011, ora 18

„Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde cămpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii. Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.” (Francis Scott Fitzgerald, Marele Gatsby)

Luminiţa verzuie ce învăluie iluzia lui Jay Gatsby răspândeşte strălucirea orbitoare şi efemeră a oricărei amăgiri, fie ea ambiţiosul vis american, extravaganţa luxului, exuberanţa gloriei, naivitatea unei iubiri necondiţionate ori visul recuperării propriului trecut. Tânărul fără viitor James Gatz se preschimbă în milionarul fără trecut Jay Gatsby, inventându-şi cu pasiune de mitoman un alt nume şi o identitate incertă, îmbogăţită de rumorile şi fanteziile mistificatoare ale petrecăreţilor ce îi invadează impunătoarea casă din West Egg. Pentru ce? Marele Gatsby se dovedeşte a fi un romantic incurabil, un naiv ce îşi imaginează că iubirea unei femei a cărei voce „e doldora de bani” poate fi cumpărată prin bogăţie şi atrasă prin faimă, ignorând ireconciliabila incompatibilitate dintre notorietatea publică şi viaţa privată. Cu ce preţ? Cu riscul izolării într-o lume falsă, într-o atmosferă artificială, în care glamour-ul celebrităţii aduce laolaltă, dar nu împreună, siluete fantomatice şi dezolante de oameni înstrăinaţi, înecaţi în alcool, pradă unei veselii suspecte, orbiţi de poleiala superficialităţii. Amfitrionul unor petreceri proverbiale, înconjurat de străini nepoftiţi în casa sa, de oportunişti şi de curioşi, Jay Gatsby rămâne un solitar care moare precum a trăit, într-o singurătate de lux, ucis de complicaţiile propriului vis, înmormântat de o mână de oameni, un „biet ticălos” părăsit şi uitat de toţi cei care i-au rămas în fond atât de departe.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din această toamnă a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de miercuri, 12 octombrie 2011, de la ora 18, cu tema SINGURĂTATE DE LUX – FRANCIS SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY: descifrarea mecanismelor de construcţie şi destrămare a iluziei şi decelarea implicaţiilor izolării în mrejele unor miraje suprapuse – bogăţie, celebritate, iubire (dez)interesată, inventarea unei identităţi imaginare. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii cel de-al doilea mare roman de limbă engleză al secolului al XX-lea (după Ulise al lui James Joyce), MARELE GATSBY al lui FRANCIS SCOTT FITZGERALD, în traducerea regretatului poet şi traducător Mircea Ivănescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele ficţionale prin care se înfiripă şi se destramă iluzia lui Jay Gatsby?
• Care este rolul perspecivei narative, prin vocea personajului-martor Nick Carraway, în construirea misterului ce învăluie destinul lui Jay Gatsby?
• Care sunt implicaţiile incompatibilităţii dintre mondenitate şi intimitate, care sunt efectele ironiei ce străbate romanul lui Francis Scott Fitzgerald?
• Este Jay Gatsby întruparea visului american de glorie şi succes sau caricatura lui grotescă?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din octombrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema SINGURĂTATE DE LUX – FRANCIS SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc miercuri, 12 octombrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, DENISA PĂDURARU:

<<Mă numesc DENISA PĂDURARU, sunt elevă în clasa a XI-a Filologie a Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara. Sunt pasionată de lectură, dar, în aceeşi măsură, şi de ştiinţele naturii, visul meu este să devin medic.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald intitulat „Marele Gatsby” este considerat o adevărată capodoperă a literaturii americane. Acţiunea este plasată în Statele Unite ale Americii, la câţiva ani după terminarea Primului Război Mondial. Întâmplările sunt relatate din perspectiva lui Nick Carraway, care este martor al evenimentelor. Titlul sugerează faptul că nucleul romanului îl constituie personajul Gatsby, iar întreaga acţiune este construită în jurul acestuia. Totuşi, autorul nu se grăbeşte cu introducerea lui în scenă, preferând să îl prezinte doar după ce i-a creat un cadru propice. Astfel, în jurul lui Gatsby se formează o aură de mister, ce îl transformă într-o adevărată enigmă pentru celelalte personaje, dar care va fi înlăturată pe parcursul romanului.

Unul dintre elementele definitorii pentru eroii romanului îl reprezintă statutul social. Personajul principal, Gatsby, iese în evidenţă prin averea pe care o posedă: deţine cea mai luxoasă vilă din West Egg (în preajma New York-ului), descrisă de autor ca fiind „o construcţie colosală din toate punctele de vedere”, iar în vila lui are loc, aproape în fiecare seară, câte o petrecere extravagantă, la care participă nume sonore din lumea cinematografiei, sportului şi din alte domenii. Ceea ce mă intrigă este faptul că aceste persoane nu au nicio legătură cu proprietarul vilei şi, mai mult decât atât, Gatsby îşi face rareori simţită prezenţa la o astfel de festivitate.

Trecutul lui Gatsby este puternic marcat de relaţia pe care a avut-o cu Daisy, femeia pe care încă o mai iubeşte. Toate eforturile lui au un singur ţel: acela de a o reîntâlni pe Daisy şi de a se căsători cu ea. Gatsby a fost nevoit să îşi părăsească iubita pentru a pleca în război. În acest timp, Daisy, din dorinţa de a-şi asigura stabilitatea materială, acceptă cererea în căsătorie a lui Tom Buchanan. Averea pe care Gatsby o dobândeşte provine de pe urma unor afaceri ilicite, mai precis, contrabandă cu alcool în timpul prohibiţiei.

Naratorul, Nick Carraway, aparţine unei familii înstărite din Midwest. El hotărăşte să devină independent din punct de vedere financiar şi, în consecinţă, se mută pe coasta de est şi investeşte bani la bursa de valori. Gatsby este vecinul lui Nick, iar, printr-o simplă coincidenţă sau mâna destinului, Nick se dovedeşte a fi verişorul lui Daisy. Astfel, Gatsby profită de circumstanţe pentru a-şi reîntâlni iubita.

În continuare, romanul ilustrează o serie de evenimente ce prefigurează sfârşitul tragic. Tom sesizează apropierea dintre soţia lui şi Gatsby. Discuţia aprinsă pe care o poartă cei trei în apartamentul din New York generează punctul culminant al acţiunii: Daisy se află în automobil împreună cu Gatsby, dar fiind afectată de cele întâmplate, ea pierde controlul maşinii şi o accidentează mortal pe Myrtle Wilson, amanta soţului ei.

Decizia lui Daisy de a se împăca în cele din urmă cu Tom îl determină pe narator să facă o remarcă sugestivă, ce oferă o viziune în deplină concordanţă cu realitatea asupra statului moral al celor două personaje: „erau nişte oameni superficiali, şi el, şi Daisy”.

Finalul romanului prezintă moartea personajului principal, împuşcat de Wilson, care îl considera vinovat de uciderea soţiei lui. Interesant este faptul că la ceremonia de înmormântare participă doar Nick Carraway, împreună cu tatăl răposatului, angajaţii lui Gatsby şi un bărbat poreclit „Ochi-de-bufniţă”. Toţi cei care îl cunoşteau pe Gatsby refuză să vină la înmormântare, întrucât nu doresc să fie implicaţi. Dimpotrivă, unul dintre prietenii acestuia, Wolfsheim, afirmă cu cinism că „trebuie sa învăţăm să ne dovedim prietenia pentru cineva câtă vreme e în viaţă, şi nu după moarte”.

Viaţa personajului Gatsby este sortită să se sfârşească într-un mod tragic. Eroul se agaţă de o iluzie; el crede cu adevărat că poate relua povestea de dragoste cu Daisy exact din momentul în care aceasta s-a oprit. Gatsby trece cu vederea faptul că nu există nicio forţă capabilă să oprească trecerea timpului. De asemenea, şi ceea ce iubeşte el este o iluzie; el a construit imaginea unei Daisy perfecte, o femeie asemeni unui vis, o femeie ireală. Romanul „Marele Gatsby” are ca idee centrală dorinţa şi efortul de realizare a Visului American, reunind idealurile şi aspiraţiile societăţii americane moderne.

În consecinţă, în spatele personajelor se află faţa ascunsă a Americii din perioada de după Primul Război Mondial. Romanul problematizează mitul bunăstarii americane, prezentând nu doar strălucirea, ci şi reversul ei din anii ’20, prevestind marea criză din 1930-1933. „Ţara tuturor posibilităţilor”, America simbolizează visul celor care îşi încearcă norocul în căutarea unei vieţi mai bune, iar romanul lui Francis Scott Fitzgerald ilustrează această aspiraţie dincolo de aparenţe, cu iluziile şi deziluziile ei.>>

În faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 11 iunie 2011, de la ora 18, a avut loc în aer liber, în cadrul ediţiei timişorene „STREET DELIVERY”, cea de-a cincea întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J. D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ… Discuţiile au stat sub semnul ultimei provocări lansate înainte de vacanţa de vară: descoperirea disponibilităţilor ludice ale inocenţei copilăriei, dar şi conştientizarea reversului acestei descătuşări, iresponsabilitatea sinonimă cu imaturitatea, întrucât dezinvoltura jocului, odată răstălmăcite libertăţiile pe care le presupune, se poate lesne converti în rătăcire fără repere. Pentru aceasta, am ales ca punct de pornire captivantul periplu – la graniţa fragilă dintre candoarea jocului infantil şi debusolarea dezolantă – al adolescentului fără astâmpăr Holden Caulfield din celebrul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D.Salinger, publicat într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului De veghe în lanul de secară printr-o succintă prezentare a povestirilor lui J. D. SALINGER:

1.     NOUĂ POVESTIRI (NINE STORIES – 1953) – scrise în stilul fragmentar caracteristic lui Salinger, focalizându-se pe câteva ore semnificative din viaţa personajelor, inaugurând, prin trei dintre povestiri, ciclul celebrei familii Glass, a cărei saga se va contura treptat în următoarele volume:
a.     O ZI DESĂVÂRŞITĂ PENTRU PEŞTII-BANANĂ (A PERFECT DAY FOR BANANAFISH – 1948) – despre ultima zi din viaţa lui Seymour Glass, în vacanţa pe care o petrece împreuna cu soţia sa Muriel în Florida, despre discuţia superficială pe care aceasta o poartă la telefon cu mama ei, despre conversaţia lui Seymour cu Sybil Carpenter, o fetiţă pe care o întâlneşte pe plajă şi căreia îi poveşteşte despre peştii-banană (de aici straniul titlu al povestirii), iar în final despre sinuciderea lui absurdă, neanunţată de niciun indiciu textual şi fără o explicaţie plauzibilă.
b.     SĂRMANA GLEZNĂ SCRÂNTITĂ (UNCLE WIGGILY IN CONNECTICUT – 1948) – rememorările nostalgice ale Eloisei, la un pahar cu o prietenă, avându-l în centru pe Walt Glass, fostul ei iubit, mort în timpul serviciului militar, şi o întâmplare aparent banală, implicându-i pe cei doi, care împrumută şi titlul povestirii. Frustrările căsniciei cu mărginitul Lew imprimă imaginii păstrate de Eloise iubitului ei din tinereţe o aură aproape mitică, sporind contrastul dintre ceea ce ar fi putut să fie şi viaţa ei, al cărei curs o nemulţumeşte profund.
c.     CHIAR ÎNAINTEA RĂZBOIULUI CU ESCHIMOŞII (JUST BEFORE THE WAR WITH THE ESKIMOS – 1948) – despre o ceartă banală, pentru banii de taxi, între două prietene, Ginnie Mannox şi Selena Graff, urmată de întâlnirea primeia cu Franklin, fratele celei de-a doua, şi despre sandwiciul de pui pe care acesta i-l dăruieşte şi pe care Ginnie nu îl mănâncă, dar nici nu se îndură să îl arunce, dovada bizară a fascinaţiei pe care Franklin i-o inspiră. Franklin aminteşte întrucâtva de Holden Caulfield, având acelaşi aer răzvrătit al neadaptatului, aceeaşi detaşare frizând imaturitatea.
d.     OMUL-CARE-RÂDE (THE LAUGHING MAN – 1949) – povestire în ramă, în care naratorul îşi reaminteşte după-amiezele petrecute în 1928, pe când avea nouă ani, în „Clubul Comanşilor”, o organizaţie de cercetaşi din New York, animate de palpitantele povestiri ale „şefului” despre aventurile Omului-Care-Râde. Acesta este un erou cu chipul deformat şi ascuns de o mască, al cărui destin osciliează în funcţie de starea de spirit a şefului şi de fluctuaţiile relaţiei lui cu Mary Hudson.

e.     JOS ÎN BARCĂ (DOWN AT THE DINGHY – 1949) – o subtilă incursiune în psihologia infantilă, având-o în centru pe Boo Boo Tannenbaum (născută Glass, deci din aceeaşi familie în jurul căreia gravitează ficţiunea lui Salinger), care intră cu ingeniozitate în jocul băieţelului ei Lionel pentru a-l împiedica să fugă cu barca pe fondul unei frustrări cauzate de jignirea pe care una dintre menajere i-a adus-o tatălui său.
f.       PENTRU ESMÉ – CU DRAGOSTE ŞI ABJECŢIE (FOR ESMÉ – WITH LOVE AND SQUALOR – 1950) – una dintre cele mai populare povestiri ale lui Salinger, despre scrisorile pe care tânăra Esmé i le-a scris Sergentului X, ajutându-l să îndure ororile războiului, şi despre ceasul impermeabil şi anti-şoc dăruit de aceasta ca un talisman care să-i poarte noroc, spart pe drum, dar primit de X ca un semn că încă mai poate spera într-o nouă şansă de revenire la viaţă.
g.     OCHII VERZI ŞI GURA MICĂ (PRETTY MOUTH AND GREEN MY EYES – 1951) – o ironică punere în discuţie a prieteniei şi a fidelităţii conjugale, construită în jurul unei conversaţii telefonice între doi colegi la o firmă de avocatură, Arthur şi Lee, în care primul i se plânge celui de-al doilea de absenţa suspectă a soţiei sale, Joanie, în timp ce aceasta se pare că se află chiar acasă la Lee. Un al doilea apel al lui Arthur, în care acesta minte că Joanie s-a întors acasă şi îşi cere scuze pentru ieşirea necontrolată, îl stânjeneşte pe Lee, confirmând ipoteza că femeia care îi este alături ar putea fi chiar Joanie.
h.     PERIOADA ALBASTRĂ A LUI DE DAUMIER-SMITH (DE DAUMIER-SMITH’S BLUE PERIOD – 1952) – povestea unui tânăr ce îşi inventează un pseudonim, Jean de Daumier-Smith, şi o falsă identitate, cu o biografie romanţată de celebritate în cercurile elitiste ale lumii artistice franceze, spre a fi acceptat ca profesor la o şcoală de belle-arte prin corespondenţă din Montreal, „Le Amis des Vieux Maîtres”. Printre multe lucrări mediocre, pretinsul profesor va descoperi talentul artistic al unei călugăriţe, Sora Irma, care va renunţa însă la cursuri pentru a-şi urma vocaţia religioasă. Revelaţia frumuseţii va fi trăită de protagonist sub semnul unei ambiguităţi tipic salingeriene: epifania este demitizată prin coborârea în banal ori banalul dobândeşte o alură mitică prin potenţialul lui revelator.
i.       TEDDY (1953) – construită în jurul conversaţiei dintre un student, Nicholson, şi un băiat supradotat de doar 10 ani, Teddy McArdle, despre reîncarnare, despre meditaţie, despre renunţarea la otrăvitorul măr al logicii, obiectul păcatului originar, culminând cu presimţirea lui Teddy că va muri în câteva minute, împins într-un bazin fără apă de sora sa mai mică, Booper. Detaşarea lui Teddy dezvăluie fascinaţia lui Salinger pentru tradiţia orientală, putând fi recunoscute frânturi din filosofia indiană Vedanta, din spiritul budist şi din învăţăturile Zen, această ultimă povestire prevestind ciclul următor prin mesajul spiritual încorporat.

2.     FRANNY ŞI ZOOEY (1961) – două povestiri gravitând în jurul celor mai tineri exponenţi ai familiei Glass, Franny şi Zooey, reconstituind însă şi istoria neobişnuită a lui Bessie şi Les Glass şi a celorlalţi cinci copii ai lor, invocând în special figurile tutelare ale familiei, Seymour Glass din O zi desăvârşită pentru peştii-banană sau Buddy Glass, presupusul narator al ciclului de texte despre familia Glass. FRANNY (1955) se focalizează pe discuţia pe care eroina cu acelaşi nume o poartă cu logodnicul ei, Lane Coutell, având ca punct de pornire lucrarea acestuia despre Flaubert, conversaţie curmată brusc de leşinul lui Franny pe fondul unei experienţe religioase declanşate de lectura Pelerinului rus. ZOOEY (1957) continuă firul narativ din primul text, urmărind modul în care Franny, întoarsă acasă după acel leşin fatidic, este chinuită de depresie, iar mama sa Bessie şi fratele ei Zooey încearcă să o convingă să depăşeasă criza spirituală cu care se confruntă. Cel care va reuşi să o ajute să îşi redobândească liniştea sufletească va fi Zooey, în urma unei convorbiri telefonice între cei doi, în care va pretinde mai întâi că e fratele lor mai mare Buddy, apoi îi va reaminti de celălalt frate, Seymour, şi de Grăsana invocată adesea de acesta, imagine simbolică a scânteii divine din fiecare om.
3.     DULGHERI, ÎNĂLŢAŢI GRINDA ACOPERIŞULUI. SEYMOUR – O INTRODUCERE (RAISE HIGH ABOVE THE ROOF BEAM, CARPENTERS AND SEYMOUR – AN INTRODUCTION – 1963) – penultima apariţie editorială, urmată doar de HAPWORTH 16, 1924 (1965) după care Salinger s-a retras din lumea literară, izolându-se complet până la moartea sa la începutul anului trecut. Primul text, Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului (1955), prezintă fuga lui Seymour Glass cu Muriel de la propria lor nuntă din perspectiva fratelui său Buddy, printr-o trecere în revistă a reacţiilor invitaţilor, dar şi prin lecturi din jurnalul mirelui în baia unde sora lor Boo Boo îi scrisese acestuia pe oglindă versurile poetei Sappho din care este extras şi titlul povestirii. Textul complementar, Seymour – o introducere (1959), conţine o descriere detaliată, cu multe volute digresive, a lui Seymour prin prisma rememorărilor lui Buddy, profesor de 40 de ani şi editorul poeziilor fratelui său mai mare, completând piesele lipsă din complexul puzzle ficţional al familiei Glass.
 

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja clasicele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Înainte de a începe vacanţa mare a elevilor şi studenţilor, am organizat cea mai recentă întâlnire a atelierului de lectură „Cititori celebri”, întâlnire care, de data aceasta, a avut loc…în stradă, spre a fi în acord cu evenimentul „Street Delivery” ce se desfăşura la aceeaşi dată. Tocmai de aceea, personajul cel mai potrivit contextului despre care vorbeam a fost Holden Caulfield, protagonistul romanului De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului se referă la un modus vivendi specific metropolelor americane din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Trebuie precizat însă că specificul respectivului modus vivendi este descris din perspectiva unui adolescent duplicitar care încearcă să se maturizeze, dar, în acelaşi timp, tinde să rămână copil. Deopotrivă rebel şi politicos, revoltat şi responsabil, Holden se află în acord cu acel New York ispititor şi fascinant, dar care, în realitate, nu e decât o capcană, un vis spulberat odată cu ivirea zorilor. Tocmai de aceea, tânărul Caulfield trăieşte experienţe contradictorii asupra cărora cugetă foarte multă vreme. Aş spune chiar că modul de expunere al romanului e confesiunea – o confesiune sinceră, deşi marcată de ambivalenţă, incertitudine.

Mai mult decât atât, titlul romanului trimite la o scenă care pune în evidentă tendinţa personajului principal de a se maturiza, de a-şi asuma responsabilitatea unui adult. E vorba despre versurile unei melodii pe care tânărul Caulfield le-a reţinut greşit: „If a body meet a body, coming through the rye.” – sunt adevăratele versuri, dintr-un poem al lui Robert Burns, însă Holden încurcă verbul “meet” cu “catch”, iar imaginea pe care şi-o formează pornind de la cuvintele melodiei e aceea a unui grup de copii care se joacă pe o colină, într-un lan de secară. Holden are rolul de a-i prinde în cazul în care copii ar cădea de pe acea colină. E vorba aşadar de o metaforă a ideii de responsabilitate, Caulfield fiind în acest caz adultul (el nu se joacă, ci are grijă de cei mai mici decât el ca vârstă).

S-a spus că mulţi adolescenţi şi-au regăsit frământările în paginile acestui roman sau mulţi adulti şi-au revăzut adolescenţa. Dar personalitatea lui Holden Caulfield e doar o mostră a unei societăţi care ea însăşi se afla la cumpăna dintre copilărie şi maturitate.>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare, Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate şi organizatorilor „Street Delivery” pentru invitaţie. După vacanţa de vară, vă asteptăm din toamnă la Librăria Cărtureşti Mercy într-un nou sezon al Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara! Prima întâlnire va avea loc la începutul lui octombrie şi va avea tema SINGURĂTATE DE LUX –  F. SCOTT FITZGERALD, MARELE GATSBY, roman republicat recent de Editura Polirom în colecţia TOP 10+.

Invitaţie la întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de sâmbătă, 11 iunie 2011, ora 18, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery

„În orice caz, în mintea mea am văzut o mulțime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii – și nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Și eu stau la marginea unei prăpastii amețitoare. Și știi ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă și nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale și să-i prind. Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Știu că-i o nebunie.” (J.D.Salinger, De veghe în lanul de secară) Iată răspunsul debordând de fantezie al adolescentului Holden Caulfield, celebrul personaj imaginat de J.D.Salinger, la banala întrebare despre profesia pe care ar dori să o îmbrăţişeze când va fi „mare”. Un răspuns pe măsura unui adolescent non-conformist şi contradictoriu, care la cei şaisprezece ani ai săi se comportă fie precum copilul de doisprezece care încă nu trecuse prin trauma pierderii unui frate, fie ca tânărul de douăzeci şi doi de ani care se pretinde că ar fi pentru a impresiona sau a fi acceptat în rândul adulţilor.

Personaj contradictoriu şi deconcertant, Holden oscilează cu nonşalanţă între extreme, se revoltă cu indignare contra prefăcătoriei şi snobismului, dar nu ezită să îşi contruiască fără remuşcări identităţi multiple şi să joace cu luciditate şi detaşare rolurile corespunzătoare circumsanţelor în care se găseşte implicat. El se arată deopotrivă apărător îndârjit al sincerităţii şi mitoman incontrolabil, „cel mai mare mincinos pe care l-aţi văzut vreodată”, speculând cu umor şi inconştienţă contradicţiile inerente paradoxului mincinosului. În imaginaţia inepuizabilă a lui Holden, lumea dobândeşte înfăţişarea unui teren de joacă, a unui nesfârşit câmp de secară, a cărui singură limită primejdioasă e o prăpastie ameninţătoare. La limita dintre lumi, gardian al inocenţei copilăriei, dar şi singurul „mare” în mijlocul celor mici, Holden supra-veghează cu candoare jocul acestora, salvându-i de pericolul alunecării în prăpastia ce se deschide odată cu maturizarea, ignorând propria debusolare, primejdia propriei prăbuşiri, pe care nu o împiedică nimeni, în preajma singuraticului Holden negăsindu-se niciun paznic vigilent de veghe în lanul de secară…

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de sâmbătă, 11 iunie 2011, de la ora 18, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D.SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ: descoperirea disponibilităţilor ludice ale inocenţei copilăriei, dar şi conştientizarea reversului acestei descătuşări, iresponsabilitatea sinonimă cu imaturitatea, dezinvoltura jocului, odată răstălmăcite libertăţiile pe care le presupune, convertindu-se lesne în rătăcire fără repere. Pentru aceasta, am ales ca punct de pornire captivantul periplu la graniţa fragilă dintre candoarea jocului infantil şi debusolarea dezolantă a adolescentului fără astâmpăr Holden Caulfield din celebrul roman De veghe în lanul de secară al lui J.D.Salinger, publicat într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt implicaţiile metaforice ale „lanului de secară” din reveria lui Holden Caulfield?
• Ce rol are ludicul în povestirea lui Holden, care sunt libertăţile şi riscurile unui joc neîntrerupt?
• Este Holden Caulfield credibil, sunt contradicţiile şi dilemele lui verosimile, este el un adolescent tipic sau unul ieşit din tipare?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din iunie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2011, ora 18, în aer liber, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat al Atelierului nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG, elev la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara :

<<Scris la persoana I, De veghe în lanul de secară spune povestea, întinsă pe aproximativ două zile, a unui adolescent de 16 ani, ajuns în New York-ul anilor ’50, după exmatricularea de la Pencey Prep. Rebel, solitar, revoltat, negativist până la mizantropie și anarhism, întinzând la maximum coardele unei libertăți interioare exaltate, Holden Caulfield a fascinat decenii întregi cititorii de literatură de pretutindeni, aducându-i recunoașterea unanimă lui Jerome David Salinger. Nepunându-și problema viitorului sau a consecințelor actelor sale, Holden cutreieră vestita metropolă americană, intrată deja în ,,era’’ postbelică, reîntâlnindu-și prietenii (Sally Hayes, Carl Luce), rudele (Phoebe) sau foștii profesori (domnul Antolini), luând parte la spectacole de teatru și film sau frecventând hotelurile, arterele și localurile protipendadei new-yorkeze (Fifth Avenue, Madison Avenue, Radio City, Broadway), rememorând, uneori pe un ton nostalgic, alteori sarcastic, experiențe legate de familie (în special de frații săi: D.B., scriitor și scenarist la Hollywood, Allie, mort de leucemie și Phoebe, sora mai mică, cea pe care o simpatizează cel mai mult), prieteni sau școli prin care a trecut, pentru ca, în final, să se întoarcă acasă: „Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți”. (p.257)

Cartea are un ritm alert, evenimentele succedându-se cu repeziciune. În același timp, este de subliniat atât caracterul fragmentar al celor 26 de capitole, dintre care o bună parte se pot citi ca povestiri de sine stătătoare (fiecare resimțindu-se, însă, de accentul ,,caulfieldian’’), cât și anumite elemente postmoderniste (ironia sau ludicul).

Una dintre metaforele importante din carte este cea a ,,lanului de secară’’, simbol al unei alternative pentru realitate imediată, constituindu-se ca un spațiu ideal (utopic) unde mai dăinuie încă o libertate atemporală, lipsită de constrângeri exterioare, la care Caulfield visează și spre care pare a se îndrepta (el se află în continuă mișcare pe tot parcursul romanului, dând impresia de căutare febrilă a unui ,,ce’’ imposibil de reperat, drama născându-se în momentul în care năzuințele sale se lovesc de rigorile cotidiene). Personajul pendulează, practic, între dorința de ,,evadare’’ și responsabilitățile sociale, acestea din urmă fiind respinse și negate cu fiecare ocazie. La o analiză mai atentă, însă, constatăm că fiecare adolescent (sau om matur) are fixată, într-un anumit moment al vieții, cel puțin la nivelul subconștientului, imaginea viu colorată a ,,lanului de secară’’.

Următoarele două citate sunt importante pentru definirea personalității lui Holden Caulfield:

„-Am spus că n-o să fie nici un loc minunat unde să mergem după ce termin școala și tot restul. Deschide urechile. O să fie cu totul altfel. O să trebuiască să coborâm cu ascensorul și să avem o grămadă de bagaje și de lucruri. O să trebuiască să telefonăm, să ne luăm rămas bun de la toate cunoștințele și pe urmă să le trimitem vederi de la hotelurile unde o să stăm. Și o să lucrez într-un birou și o să câștig o grămadă de bani și o să mă duc la slujbă cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue și o să citesc ziarele și o să joc tot timpul bridge și o să mă duc la cinema, să văd o groază de documentare și forșpanuri și jurnale de actualități cretine. Jurnale de actualități. Mamă, Doamne. Sînt întotdeauna pline de curse tâmpite de cai și de cucoane care sparg sticle de șampanie la botezul unui vas sau de cimpanzei cu pantalonași care se plimbă pe bicicletă. N-o să fie deloc același lucru. Dar tu nu înțelegi nimic din ce-ți spun.” (p.163)

„Dac-aș fi pianist sau actor sau mai știu eu ce, și toți cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aș fi furios. N-aș vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aș fi pianist, aș cânta în debara, numai pentru mine.” (p.104)

Paragraful de mai sus descrie cel mai bine atitudinea lui Salinger, cel care a considerat că actul artistic nu este, în mod necesar, destinat publicării, publicității sau altei forme de promovare, retragerea sa subliniind dreptul unui scriitor de a scrie exclusiv pentru propria plăcere, refunzând aparițiile publice.

Prin stilul cursiv și captivant, fermecător prin construcție, mesaje și atmosferă, Salinger are meritul de a fi impus, prin The Catcher in the Rye, un adevărat simbol al adolescenței: Holden Caulfield, iar acest lucru nu i se va ,,ierta’’ nici de acum încolo…>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 5 mai 2011, de la ora 18, a avut loc cea de-a patra întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna mai: descifrarea hieroglifelor desenate de fluxurile şi refluxurile unei memorii rănite, precum şi a posibilelor itinerarii (imaginare sau livreşti) de ieşire din deşertul ei dezolant. Am ales ca reper captivantul roman al lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, apărut într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom, căreia îi mulţumim pentru colaborare. Ne-am bucurat din nou de participarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara, care ne-a deschis cu fineţe şi subtilitate şi de data aceasta orizonturile unor lecturi proaspete, detaşate de stereotipii.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a  Pacientului englez a lui MICHAEL ONDAATJE, printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute romane ale scriitorului canadian:

1. COMING THROUGH SLAUGTHER (1976 – roman încă netradus în limba română) – biografia romanţată a legendarului cântăreţ american de jazz Charles ‘Buddy’ Bolden, a cărui carieră sclipitoare a fost brusc curmată de schizofrenie. Romanul se focalizează pe ultimele luni de dinaintea declanşării bolii, captând convulsiile unei minţi în echilibrul instabil dintre normalitate şi nebunie. Creativitatea debordantă a cântăreţului de jazz se reflectă şi în compoziţia cărţii, stilul sincopat, fragmentar şi divagant pare să urmeze capriciile unei improvizaţii de jazz, un stil care îşi va pune amprenta şi asupra următoarelor construcţii romaneşti ale lui Michael Ondaatje.

2. ÎN PIELEA UNUI LEU (1987) – cu titlul inspirat de un vers din Epopeea lui Ghilgameş, romanul este un omagiu pe care Michael Ondaatje îl aduce imigranţilor anonimi care s-au implicat în construcţia podurilor şi tunelurilor oraşului Toronto la începutul secolului XX. Ca şi în Pacientul englez, marea istorie, consemnată în cronici şi arhive, în cifre şi informaţii neutre, se pliază pe istoriile personale mărunte, adesea ascunse în anonimat, ale unor vieţi răvăşite de cursul evenimentelor. Destinele se intersectează aleatoriu, sub fluxul marilor evenimente, sunt purtate de curenţii istoriei şi naufragiază sub presiunea acestora, lăsând în urmă răni cicatrizate şi traume sufleteşti. Protagoniştii acestui roman sunt nume cunoscute din Pacientul englez, aflăm aici despre trecutul Hanei, cine este tatăl ei, Patrick Lewis, un specialist în dinamită, poveştile lui de iubire cu mama Hanei, Alice, şi cu Clara Dickens, dar şi naşterea prieteniei lui cu tâlharul Caravaggio.

3. OBSESIA LUI ANIL (2000) – dacă în romanul În pielea unui leu Michael Ondaatje îşi dezvăluie identitatea canadiană, de împrumut, acest roman aduce o întoarcere la obârşiile indiene, punând într-o nouă lumină şi traumele lui Kip sau implicaţiile anonimatului în care se refugiază „pacientul englez” din romanul omonim. Acţiunea este plasată în Sri Lanka, spaţiul natal al lui Michael Ondaatje, în vremea sângerosului şi perfidului război civil de la mijlocul anilor ’80, începutul anilor ’90, pe fondul represaliilor guvernului împotriva insurgenţilor, al crimelor oribile care au destrămat multe familii. Din nou, marea istorie se oglindeşte în micile istorii individuale: romanul are în centru experienţa revenirii în Sri Lanka a lui Anil, plecată în Occident încă din studenţie, reîntoarsă pe meleagurile natale într-o misiune sub egida Naţiunilor Unite. Alături de un reprezentant al guvernului, Sarath, de fratele acestuia, doctorul Gamini şi de sculptorul Ananda, a cărui soţie a căzut victimă războiului, Anil încearcă să reconstruiască chipul ars al Marinarului, poreclă dată unui schelet descoperit într-o peşteră împreună cu alte oseminte străvechi, despre care însă cei trei bănuiesc că ar fi una dinte nenumăratele victime recente ale războiului civil.

4. DIVISADERO (2007, roman încă netradus în limba română) – două poveşti în oglindă: prima gravitează în jurul familiei Annei, compusă din tatăl ei, din sora sa vitregă, Claire, şi a orfanului Cooper, tolerat la ferma lor din Nordul Californiei, cea de-a doua reconstituie destinul poetului francez Lucien Segura, în casa căruia se mută Anna, aducând la lumină neaşteptate coincidenţe de destin.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată deja tradiţionalele impresii ale cititoarei fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU:

<<Memoria reprezintă acea facultate specifică psihicului uman care se manifestă precum o punte între evenimentele ce se petrec „aici şi acum” şi cele ce au avut loc în acel sector al timpului, pe care îl numim „trecut” şi care, de cele mai multe ori, reprezintă cauza a ceea ce se petrece în prezent.

Tot memoria este cea care face obiectul discuţiilor dintre personajele romanului lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, roman care a fost propus spre dezbatere cu ocazia celei mai recente întâlniri din cadrul atelierului nostru de lectură. Şi de data aceasta ne-am bucurat de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik, de la Universitatea de Vest, care ne-a dezvăluit câteva perspective interesante, pornind de la tendinţa omului de a trece de la ipostaza de „persoană” la cea de „personalitate”.

De fapt, acelaşi lucru se petrece şi în cazul personajelor lui Ondaatje – conversaţiile celor patru (infirmiera Hana, „pacientul” Almasy, genistul Kip şi spionul Caravaggio) se bazează în mare parte pe aduceri-aminte. Cu alte cuvinte, povestite, întâmplările trecutului îmbracă acea aură a fanteziei, specifică literaturii. În acest context, cele două cărţi – Istoriile lui Herodot şi Kim al lui Rudyard Kipling – capătă un rol semnificativ: ambele se află în strânsă legătură cu evenimente din trecutul, respectiv prezentul personajelor. Astfel, Istoriile sunt de un real folos pentru Almasy pe parcursul călătoriei sale prin deşert, însă numele lucrării lui Herodot devine un simbol în romanul lui Ondaatje odată ce Katharine Clifton citeşte cu voce tare câteva pasaje din aceasta, fapt care îl determină pe „pacientul englez” să se îndrăgostească de ea. Mai mult decât atât, personajul lui Rudyard Kipling îl prefigurează pe Kip, această frapantă coincidenţă fiind factorul care declanşează sentimentele Hanei pentru genist.

Dacă unul dintre aspectele esenţiale ale romanului e dat de lectură şi literatură ca manifestări natural-umane, ba mai mult, ca declanşatoare ale sentimentului de iubire, un alt element, la fel de important, îl reprezintă deşertul. Deşi realitatea unei terra deserta apare şi sub aspect propriu – este vorba despre deşertul nord-african, unde Almasy şi-a desfăşurat activitatea de explorator, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial – sensul său figurat apare pretutindeni: în primul rând, contextul întâlnirii celor patru personaje este acela al unui război care nu doar că a ruinat înfăţişarea oraşelor, dar a şi mutilat sufletele militarilor şi ale civililor. În al doilea rând, deşertul presupune un spaţiu necunoscut, iar necunoscutul atrage după sine curiozitatea: la fel cum nisipul s-a aşternut peste construcţiile unor civilizaţii vechi, lăsându-le pradă anonimatului, şi flăcările au şters fizionomia personajului central, iar odată cu această întâmplare, identitatea lui a devenit necunoscută.

O ultimă observaţie, în contextul acestei prezentări succinte a consecinţelor determinate de „rănile memoriei”, porneşte de la perspectiva domnului profesor Gyurcsik cu privire la statutul de personalitate, de identitate nemuritoare şi exemplară. În acest sens, de multe ori, viaţa devine o poveste care merită şi trebuie transmisă peste generaţii – o legendă (legenda [lat., n. pl.] „cele ce trebuie culese, adunate, păstrate”).>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema CANDOARE ŞI DEBUSOLARE – J.D. SALINGER, DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc sâmbătă, 11 iunie 2010, de la ora 18, în faţa Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în aer liber, în cadrul ediţiei timişorene Street Delivery din acest an!

Invitaţie la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 5 mai 2011, ora 18

„Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se întindeau de-a lungul a două decenii, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.” (Michael Ondaatje, Pacientul englez) Lectura cărţilor din biblioteca vilei toscane în care şi-au găsit adăpost cele patru personaje ale romanului  se dovedeşte a fi o terapie salvatoare pentru tânăra infirmieră Hana. Războiul nu a lăsat-o doar orfană, ci şi cu sufletul infirm, cu arsuri invizible, dar la fel de dureroase precum cele care au mistuit epiderma înnegrită a chipului de nerecunoscut al „pacientului englez”, îngrijit de ea cu devotament şi abnegaţie. Literatura e privită ca ultima cale de eliberare dintr-un spaţiu devastat de plăgile războiului şi dintr-un timp dezolant, al convalescenţei sau al agoniei, pe muchia dintre viaţă şi moarte, dintre salvare şi rătăcire… Firul epic se împleteşte astfel cu cel al lecturilor Hanei: o povestire a lui Rudyard Kipling, din paginile căreia unul din personaje, Kip, pare a se desprinde sub vraja lecturii, dar şi o ediţie a Istoriilor lui Herodot, completată cu hărţi şi comentarii plurilingve, citate din alte cărţi sau pagini de jurnal, ca în străvechile palimpseste în care noile notaţii acopereau şi completau textele anterioare, reîntregindu-le sensurile pierdute în deşerturile memoriei. Iată coordonatele mai mult imaginare decât reale, desprinse din vis şi din literatură, ale explorării întreprinse de cele patru personaje ale romanului lui Michael Ondaatje în deşertul memoriei, într-o înfruntare a furtunilor devastatoare ale amintirii din sufletele arse de văpaia războiului şi de flăcările mistuitoare ale iubirii. În acelaşi timp, ei cartografiază oazele ascunse ale prieteniei şi solidarităţii, alimentate de apele freatice ale sensibilităţii: o hartă a speranţei, gravată cu litere de foc în rănile memoriei. Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 5 mai 2011, de la ora 18, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ: descifrarea hieroglifelor desenate de fluxurile şi refluxurile unei memorii rănite, precum şi a posibilelor itinerarii (imaginare sau livreşti) de ieşire din deşertul ei dezolant, având ca reper captivantul roman al lui Michael Ondaatje, Pacientul englez, apărut într-o nouă ediţie în 2011 la Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele narative prin care se împletesc destinele personajelor?
• Care este rolul flash-back-ului în construirea şi dezvăluirea misterului „pacientului englez” ?
• Care sunt semnificaţiile simbolice ale deşertului şi ale anonimatului?
• Care sunt implicaţiile ficţionale ale referinţelor livreşti şi ale aluziilor intertextuale?
• Care sunt mizele romanului, ce legendă ascunde harta sinuoasă a rănilor memoriei celor patru personaje?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc joi, 5 mai 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare fidelă de la Atelierul nostru de lectură, SNEJANA UNG, elevă în clasa a X-a la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara:

<<Despre romanul Pacientul englez, scris de Michael Ondaatje, s-au spus multe. De pildă, Don DeLillo spunea că “Pana îndemânatică a lui Ondaatje ţese ca într-o pânză istoriile unor oameni înlănţuiţi fără scăpare în tot soiul de poveşti de dragoste şi război. Pacientul englez este o capodoperă a ficţiunii contemporane.”. Eu, ca simplu cititor, pot spune că e un roman pe care nu îl poţi lăsa din mână până nu îl termini. Citind, te simţi un rătăcitor prin deşert care nu renunţă până când nu reuşeşte să găsească un oraş, o cale de ieşire. Şi totuşi, deşertul te captivează, te uimeşte, poate la fel de mult ca pe Almásy.

În lume există patru puncte cardinale, patru anotimpuri, patru faze ale lunii, patru tipuri de temperament (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic), patru elemente ale naturii  (apă, aer, pământ, foc). Totul se învârte in jurul cifrei 4. În romanul lui Ondaatje, acţiunea este construită în jurul a patru nume: Hana, Caravaggio, Kip şi Ladislaus de Almásy  (pacientul englez).

Hana şi pacientul englez locuiesc în vila San Girolamo. Hana este o tânără de 20 de ani, infirmieră. Ea îl îngrijeşte cu devotament pe un om al cărui trup este ars şi care, pe parcursul romanului, dezvăluie o poveste de dragoste cu aventuri în deşert şi în război. Într-o zi, Hana este vizitată de un vechi prieten al tatălui său, David Caravaggio. Caravaggio este un hoţ şi un spion care se îndoieşte de faptul ca pacientul englez este englez. Acesta, la fel ca pacientul englez, este dependent de morfină. Cel de-al patrulea personaj este Kirpal Singh. Kip este un genist sikh care dezamorsează bombe. Spre deosebire de Caravaggio, Kip se împrieteneşte repede cu pacientul englez. Împins de dorinţa de a se convinge că pacientul englez nu e englez, Caravaggio, dar şi ceilalţi află o poveste foarte interesantă.

Romanul reliefează două poveşti de dragoste. Este vorba de o poveste de dragoste a contelui Almásy şi Katharine Clifton, soţia unui spion englez. După ce soţul ei află despre ei, doreşte ca toţi trei să moară, însă după ce avionul în care se afla el şi soţia sa s-a prăbuşit, el a fost singurul care a decedat. Pacientului englez această poveste de dragoste imposibilă i-a trasat un destin teribil. Cealaltă poveste de dragoste este cea dintre Hana şi Kip.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este însuşi pacientul englez, personajul principal, nucleul romanului, în jurul căruia gravitează toate celelalte personaje. Pacientul englez este învăluit în mister. Trupul său acoperit de arsuri nu poate spune nimic despre el. Necunoscut rămâne şi trecutul său. Apariţia lui Caravaggio prin împrejurimi îl nemulţumeşte pe pacientul englez încă de la început, deoarece ghiceşte care este scopul lui. Într-un final, pacientul englez înlătură misterul, povestind despre trecutul său. Eu am văzut mai întâi în pacientul englez un deşert gol, pustiit, dar totuşi misterios, apoi, odată ce a început să vorbească, am simţit că nisipurile se retrag, deşertul devenind un ţinut bogat, frumos. La început am crezut că importanţa acestui personaj se va stinge după ce îşi va dezvălui trecutul, însă m-am înşelat. De abia acum a devenit nucleul romanului.

Cred că perioada desfăşurării acţiunii a contribuit la captarea atenţiei cititorilor. E vorba de Al Doilea Război Mondial, un moment extrem de important pentru întreaga omenire. În roman sunt amintite evenimente importante din timpul razboiului, precum bătălia de la El Alamein, aruncarea bombelor atomice asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, pe data de 6 august 1945, respectiv 9 august 1945. De asemenea, este amintit şi Rommel, unul dintre cei mai cunoscuţi comandanţi germani.

Spaţiul desfăşurării acţiunii este mai aproape de real decât de imaginar. Sunt întâlnite nume de oraşe, de unităţi de relief din întreaga lume: Gilf Kebir, Uweinat, Toronto, Cairo etc.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că Michael Ondaatje prezintă în roman locuri cu o semnificaţie aparte pentru el. Hana este o infirmieră din Toronto, Canada, Kip este din India, soţii Clifton sunt englezi, vila San Girolamo este în Italia. De fapt, Michael Ondaatje se regăseşte în fiecare dintre personaje.

Romanul lui Michael Ondaatje nu înseamnă numai delectare, ci şi cunoaştere, acesta oferind informaţii din diverse domenii: istorie, geografie, literatură. Numele personajelor din roman au echivalent în lumea reală, precum Laszlo Almásy, care a explorat partea de vest a Gilf Kebir-ului în 1932, Bagnold, preocupat şi el de explorarea deşertului. În ceea ce priveşte literature şi istoria, aminteşte de romanul Kim al lui Rudyard Kipling şi scrierile lui Herodot, pentru a crea fundalul pentru naşterea poveştilor de dragoste.

Romanul are două feţe. Una vorbeşte despre război, alta despre iubire. Sunt prezentate două poveşti de iubire: cea dintre Katharine Clifton şi Almásy şi cea dintre Hana şi Kip. Iubirea este capabilă să acopere rănile provocate de război, având caracter purificator. În roman sunt întâlnite fragmente în care este definită iubirea: “Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.

În concluzie, pot spune că romanul Pacientul englez este un roman deosebit, în care sunt prezentate poveştile unor personaje într-un mod atât de frumos, printre care şi cea a lui Ladislaus de Almásy, încât cartea nu poate fi lăsată din mână până nu e terminată. Această carte m-a ajutat să descopăr că aspectul fizic al unei persoane nu înseamnă totul, ceea ce e mai important e interiorul, acesta fiind plini de trăiri, sentimente, informaţii. Am ajuns la concluzia că noi, oamenii, suntem importanţi prin ceea ce avem în interiorul nostru: “Murim ascunzând în noi o comoară de amanţi şi triburi, gusturi pe care le-am înghiţit, trupuri în care m-am scufundat şi-am înotat ca în nişte râuri de înţelepciune, firi în care m-am urcat ca nişte arbori, temeri în care ne-am ascuns ca nişte peşteri. Vreau ca toate acestea să-mi fie înscrise pe trup când voi muri. Cred într-o asemenea cartografiere, a fi însemnat de natură. Nu doar a ne trece pe o hartă, ca nişte etichete, ca numele celor bogaţi înscrise pe clădiri. Suntem istorii comune, cronici comune. Nu suntem stăpâniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre.”>>

La ceainăria Librăriei Cărtureşti Mercy din Timişoara, în seara zilei de 24 martie 2011, de la ora 18, a avut loc cea de-a treia întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH… Discuţiile au stat sub semnul provocării lansate în luna martie: descifrarea avatarurilor ludice şi livreşti ale simbolului centrifug al LABIRINTULUI, bifurcându-se la infinit într-o expansiune multidimensională a spaţiului ficţional, şi ale celui centripet al OGLINZII, concentrând în misteriosul său focar multiplicitatea fenomenală a lumii, reducând-o la esenţa sa unică, inefabilă. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii savuroasele povestiri fantastice ale lui JORGE LUIS BORGES din volumul ALEPH, în traducerea Cristinei Hăulică şi a lui Andrei Ionescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim pentru generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie primele titluri din această inspirată colecţie. Le mulţumim celor peste 40 de participanţi la întâlnirea noastră pentru entuziasmul şi implicarea lor, pentru neaşteptatele poteci hermeneutice care s-au tot bifurcat, multiplicându-se uimitor prin lectura lor proaspătă şi vie.

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a povestirilor din Aleph-ul lui JORGE LUIS BORGES printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului argentinian:

1. EVARISTO CARRIEGO (1930) – o biografie, după mărturisirea autorului, „nu atât documentară cât imaginativă” a poetului argentinian cu acest nume şi o evocare a cartierului Palermo din Buenos Aires pe care acesta îl cântă în poeziile sale, un spaţiu deopotrivă „al cuţitului şi al chitarei”, al violenţei şi al sensibilităţii artistice. Cartierul în mijlocul căruia a copilărit şi Borges este reconstituit în imaginaţie, ecourile îndepărtate ale vieţii animate de încăierări şi acorduri de chitară parvenindu-i acestuia indirect, filtrate prin paginile ficţionale ale imensei sale biblioteci. Biografia lui Evaristo Carriego se converteşte discret într-o monografie, Borges citează masiv din poeziile sale, inserând detaliate analize de text, de unde şi ezitările în plasarea acestui prim exerciţiu epic borgesian în rândul prozei sau al eseului, graniţa între cele două genuri dovedindu-se fluidă în textele borgesiene.

2. ISTORIA UNIVERSALĂ A INFAMIEI (1935) – prima colecţie de povestiri propriu-zise ale lui Borges, aşezată de acesta sub semnul BAROCULUI (prin stilul excesiv, abuzând de figura tipic barocă a oximoronului, evidentă chiar din titlurile paradoxale ale povestirilor, alunecând adeseori în caricatural şi parodic). Volumul inaugurează inepuizabila metodă borgesiană a rescrierii, prin care autorul se converteşte în „traducător şi cititor”, sursele de inspiraţie fiind etalate în finalul jocului ficţional. Nelegiuirile evocate şi criminalii enumeraţi pe lista neagră a infamiei se dovedesc a fi ingenioase variaţiuni pe teme dezvoltate în textele altor autori, deformate cu dezinvoltură şi umor. Povestirile nu se reduc la gratuite pastişe pe linia textualistă postmodernă, ele se deschid deopotrivă spre ceea ce critica literară a numit, având ca punct de plecare chiar acest volum al lui Borges, „realism magic”, prefigurând fertila turnură a prozei borgesiene spre zonele difuze ale fantasticului.

3. FICŢIUNI (1944) – unul dintre cele mai bune volume de proză scurtă a lui Borges, construit în jurul câtorva teme borgesiene prin excelenţă: biblioteca infinită, rescrierea şi recitirea altor texte, incursiunea în imaginar, şi, bineînţeles, labirintul şi oglinda. Centrul de greutate se regăseşte în prima secţiune, Grădina potecilor ce se bifurcă (1941), cuprinzând şapte povestiri realist-magice sau chiar fantastice, cu o semnificativă sarcină livrescă. Tlön, Uqbar, Orbis Tertius este plasată, din incipit, sub semnul „conjucţiei dintre o oglindă şi o enciclopedie”, urmărind incredibila multiplicare a surselor bibliografice despre o ţară imaginară, Uqbar, identificată într-un final cu lumea întreagă, utopia conturată în imaginar substituindu-se realităţii. Extensiunile livreşti se regăsesc şi în Pierre Menard, autorul lui Don Quijote şi Biblioteca Babel, prima povestire axându-se pe uimitoarea coincidenţă a textului lui Cervantes cu rescrierea lui ad litteram de către un scriitor francez contemporan, imaginar, fireşte, Pierre Menard, dar şi pe şi mai surprinzătoarele deosebiri între recitirile cu totul diferite ale celor două texte identice prin prisma altor orizonturi de aşteptare, specifice celor doi autori din alte epoci culturale. Cea de-a doua, dimpotrivă, nu se focalizează pe un singur text, ci pe infinitatea de texte posibile dintr-o bibliotecă potenţială, cuprinzând toate permutaţiile literelor şi cuvintelor din toate limbile lumii – Borges reia aici o metaforă mai veche, cea a maimuţelor care, în faţa unor maşini de scris, ar ajunge în cele din urmă să redacteze, mecanic, toate cărţile importante ale omenirii. Ruinurile circulare reia o altă obesesie borgesiană, cea a confuziei dintre vis şi realitate, concentrându-se pe revelaţia unui mag că nu este doar creator al unei fiinţe imaginate oniric, ci şi creat, la rândul său, în visul altuia. Povestirea care împrumută titlul volumului ascunde, sub aparenta intrigă poliţistă, urzeala ficţională a labirintului, ilustrând neaşteptata identificare a acestuia cu o carte infinită, cuprinzând toate posiblităţile latente ale simbolurilor înscrise în textul ei. Grădina potecilor ce se bifurcă se îngemănează cu povestirea Moartea şi busola din cealaltă secţiune, Artificii (1944), ambele povestiri adoptând convenţia prozei poliţiste, diferită fiind doar perspectiva traseului hermeneutic detectivistic: cea a criminalui în primul text, cea a victimei în cel de-al doilea.

4. CARTEA FIINŢELOR IMAGINARE (în colaborare cu Margarita Guerrero, prima ediţie în 1957, cu titlul MANUAL DE ZOOLOGIE FANTASTICĂ) – o colecţie de descrieri a peste 100 de fiinţe imaginare, fie plăsmuite de autori precum Kafka sau E.A. Poe, fie, cea mai mare parte dintre ele, desprinse din mitologiile diferitelor culturi, clasice sau exotice, europene, americane sau orientale. Succintele prezentări, foarte documentate, cu ample citate, însoţite de ilustraţii corespunzătoare, evocă, într-o ordine aleatorie şi o formă caleidoscopică, „entităţi stranii, izvodite de-a lungul timpului de fantezia oamenilor”: grifoni, centauri, minotauri, elfi, djini, dragoni sau balauri, zâne, satiri, demoni şi îngeri, sirene şi unicorni, iar lista este lăsată chiar de Borges deschisă.

5. FĂURITORUL (1960) – un volum ce cuprinde texte de dimensiuni reduse, apropiate mai degrabă de formula poemului în proză. Formula intertextuală ia aici forma parabolei concentrate în jurul unor autori îndrăgiţi de Borges, precum Shakespeare, Dante, Cervantes sau Homer (căruia îi este dedicată şi povestirea care dă titlul volumului). Rescrierea nu vizează doar textele altora, ci şi propriile scrieri, sunt reluate teme şi motive din povestiri mai vechi, precum cele ale oglinzii, ale tigrului-zahir, ale visului în vis şi ale abolirii realităţii de către ficţiune. Grăitoare este ultima povestire, Borges şi eu, problematizând dedublarea om – autor, personalitatea scriitorului copleşind şi acaparând experienţele şi trăirile omului din spatele măştii auctoriale.

6. RELATAREA LUI BRODIE (1970) – volum ce aduce o metamorfoză a stilului borgesian: de la acumularea barocă de termeni pretenţioşi şi figuri retorice la o simplitate care mimează banalitatea. Borges ne avertizează însă că această simplitate este doar o mască, întrucât prozele sunt oglinzi ficţionale în care se reflectă complexitatea universului. Tematic însă, universul prozelor borgesiene nu se schimbă semnificativ, se regăsesesc şi în aceste povestiri multe dintre obsesiile lui Borges, opţiunea sa fiind şi de data aceasta rescrierea şi nu inovaţia: „fiecare limbaj este o tradiţie, fiecare cuvânt, un simbol împărtăşit”.

7. CARTEA DE NISIP (1975) – unul dintre cele mai cunoscute volume de proză ale lui Borges, care desăvârşeşte mutaţia stilistică inaugurată de volumul anterior. Multe texte sunt reluări deghizate ale unor teme şi texte mai vechi: povestirea Celălalt, care deschide volumul, este o ingenioasă rescriere a textului Borges şi eu, concentrându-se pe o întâlnire a autorului matur cu un alter ego al său, un dublu al său aflat în efervescenţa tinereţii. Congresul sa află pe linia deschisă de Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, imaginând o utopică reunire a tuturor naţiunilor, limbilor şi culturilor planetei în spaţiul simbolic al unei biblioteci, alunecând treptat în distopie, culminând cu simbolica ardere a cărţilor adunate într-o reiterare a mistuirii legendarei biblioteci din Alexandria. Cartea de nisip reia tema din Biblioteca Babel, închipuind o carte infinită precum nisipul, fără o pagină de început şi una de final, diseminând toate sensurile posibile prefigurate de alfabetul de simboluri înscrise în limbaj.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată impresiile a două cititoare fidele Atelierului nostru de lectură, LAURA ARDELEANU (studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara), respectiv SNEJANA UNG (elevă în clasa a X-a la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara):

LAURA ARDELEANU: <<Cea mai recentă întâlnire a cititorilor celebri timişoreni a stat sub semnul Aleph-ului. Această noţiune, Aleph, se defineşte în contextul alfabetului ebraic (ea fiind prima din cele douăzeci şi două de consoane care alcătuiesc sistemul de scriere al evreilor, nu are valoare sonoră, ci numai una simbolică, numele acestei litere, precum şi reprezentarea sa grafică-א – desemnând vita, ca animal indispensabil unui popor nomad. Mai mult decât atât însă, pornind de la rolul esenţial, vital, pe care cireada bovinelor îl juca în existenţa vechilor evrei, Aleph a primit valenţe ale divinităţii înseşi). Acest caracter eminamente divin al Aleph-ului este cel valorificat de către autorul argentinian Jose Luis Borges. Însă dacă sensul originar al termenului considera dumnezeirea din perspectiva subzistenţei, iată că Borges « cu lumina sa sporeşte a lumii taină » (ca să parafrazez un vers dintr-o binecunoscută poezie a lui Lucian Blaga). Argentinianul trece dincolo de valorile tradiţionale ale numelui acelei litere – pentru el, Aleph-ul reprezintă totalitatea: «Microcosmosul alchimiştilor şi cabaliştilor, proverbialul nostru prieten concret, multum in parvo!» (Borges, Aleph). În cuprinsul acestui unic punct, sunt conţinute toate formele; el le susţine pe toate, iar ele alcătuiesc – împreună – corpus-ul său. După cum bine s-a precizat la întâlnirea din 24 martie, acest loc este o oglindă a lumii, iar această reflectare a lui multum în spaţiul enantiodromic (i. e. spaţiu în care contrariile se întâlnesc) al Aleph-ului demonstrează că realitatea nu există la modul singular şi scindat, disipat, ci –  dimpotrivă – dincolo de singularitatea formelor, se află acel „punct de sprijin” sau „punct fix” – după cum mai e numit („Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca lumea”, Archimedes) – la care se raportează şi care susţine totul.

Bineînţeles, relaţia dintre întreg şi parte, ca relaţie prin excelenţă complementară, se regăseşte de fapt şi în celelalte texte borgesiene, cum ar fi, de pildă, Zahirul (unde o simplă monedă e echivalată în final cu Dumnezeu) sau Teologii (unde desăvârşirea e văzută drept o unire a contrariilor – după moarte, ferventul teolog descoperă că el şi ereticul pe care l-a condamnat în timpul vieţuirii pe pământ sunt în realitate una şi aceeaşi persoană).

Iar ca să existe şi o peroraţie – o concluzie – din realismul magic borgesian, pentru o clipă, mă voi transfera în cotidian şi contemporan. Dar nu vreau să rămân prea mult aici, fiindcă în acest spaţiu, nimic nu e realist, dar nici magic. Mai degrabă mecanic. Oare de ce? Poate că nu mai reuşim să percepem îmbrăţişarea Aleph-ului, iar, astfel, ne lăsăm cotropiţi de o singularitate mai mult sau mai puţin inevitabilă.>>

SNEJANA UNG: <<Într-un spaţiu finit ar putea exista un număr infinit de scriitori. Chiar dacă sunt muritori, toţi caută nemurirea. Şi nu o pot găsi altfel decât scriind, creând personaje care vor trăi veşnic. Şirul de antonime ar putea continua, dar atunci nu ar mai avea sens să scriu despre opera lui Jorge Luis Borges.

Undeva, în acest spaţiu infinit, un număr finit de oameni rupeau liniştea, discutând cu plăcere despre minunata operă a lui Jorge Luis Borges. După o prezentare a operei scriitorului argentinian, discuţiile au prins viaţă. Acestea s-au focalizat asupra modului în care sunt construite temele în opera lui Borges, asupra bogăţiei sensurilor, asupra mecanismelor prin care se construieşte fantasticul borgesian.

Bogăţia sensurilor e bine evidenţiată în Aleph. Laura Ardeleanu ne-a prezentat diversitatea sensurilor Aleph-ului. Am aflat că Aleph e prima literă din alfabetul ebraic, că este reprezentarea grafică a unei vite, că în alfabetul ebraic fiecare literă reprezintă un obiect şi multe alte semnificaţii, pe care, din păcate, nu le pot enumera aici deoarece aşa cum ne-a reamintit o cititoare: limbajul este limitat, nu poate reda integral complexitatea lumii. Nu a fost uitată nici localizarea Aleph-ului. De ce Aleph se găseşte tocmai într-o pivniţă? Părerile au fost diverse: poate datorită faptului că Borges utilizează numeroase antonime, aici opoziţia întunericului şi luminii, a finitului şi infinitului, întrucât pivniţa reprezintă un loc restrâns, în timp ce Aleph-ul e “locul unde se află, fără a se confunda, toate lucrurile de pe planeta noastră”, mai pe scurt, “multum in parvo”. Pivniţa e un loc aflat în interior, iar acest interior a fost asociat de către un cititor cu subconştientul naratorului, cu ceea ce se află în adâncul fiinţei lui.

Dincolo de bogăţia sensurilor, mi-a plăcut faptul că acţiunile se petrec în locuri simbolice. În Nemuritorul spaţiul este privit ca un labirint: “În hruba aceea erau nouă uşi, dintre care opt dădeau spre un labirint ce se termina, amăgitor, în aceeaşi încăpere; a noua uşă (printr-un alt labirint) dădea spre a doua încăpere circulară, aidoma celei dintâi”. Borges nu se limitează doar la crearea labirintului, ci încearcă să-i ofere acestuia o definiţie: “Labirintul este o casă care a  fost făcută pentru ca oamenii să se rătăcească; arhitectura lui, bogată în simetrii, este subordonată acestui scop”.

Vasta cultură generală, erudiţia lui Borges, livrescul scrierilor sale au fost observate de cei care au participat la discuţii. În operele acestuia sunt întâlnite personaje din mitologia greacă, literatură, istorie.

Operele lui Borges au şi o deschidere filozofică: în descrierea Aleph-ului şi, de asemenea, în Nemuritorul există fraze cu o mare încărcătură speculativă: “Să fii nemuritor e un lucru obişnuit, în afară de om, toate vieţuitoarele sunt nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea; de aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin, înfricoşător, de neînţeles”.

Argentinianul Borges nu se limitează la istoria şi geografia sud-americană, ci scrie despre civilizaţii din întreaga lume şi din toate timpurile. Interesantă este şi dedublarea din Borges şi eu : Borges ca om este muritor, dar ca scriitor este nemuritor, va trăi veşnic prin operele sale.

Nu doar în operele lui Borges timpul este circular, ci, uneori, şi în realitate, căci întâlnirea s-a sfârşit aşa cum a început: cu o carte deosebită a unui autor a cărui valoare este incontestabilă, cu discuţii foarte interesante şi interactive, cu cititori implicaţi şi pasionaţi…>>

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la întâlnirea din mai a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema RĂNILE MEMORIEI – MICHAEL ONDAATJE, PACIENTUL ENGLEZ, Editura Polirom, 2011, care va avea loc joi, 5 mai 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Invitaţie la întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 24 martie 2011, ora 18

„Ajung acum la inefabilul centru al povestirii mele; de aici încolo începe disperarea mea de scriitor. Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să îl cunoască: cum să transmiţi infinitul Aleph, pe care memoria mea înfiorată de teamă abia îl poate cuprinde? [...] În acea clipă necuprinsă am vazut milioane de lucruri plăcute sau înspăimântătoare; nici unul nu m-a uimit mai tare decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără a se suprapune şi fără a fi transparente. Ceea ce mi-au vazut ochii a fost simultan, pe când ceea ce o să transcriu e succesiv, fiindcă numai aşa îngăduie limbajul.” (Jorge Luis Borges, Aleph) Astfel descrie Borges Aleph-ul, simbol ce poartă „numele primei litere din alfabetul limbii sacre”, punctul – oglindă a lumii, care condensează tot ceea ce a fost, este şi va fi într-o sferă de doi-trei centrimetri ascunsă în subsolul unei case în curs de demolare. Fantasticul borgesian glisează pe limita difuză dintre sacru şi profan, împrospătând „alfabetul de simboluri” legitimate, dar şi clişeizate prin uzul lingvistic.

„Simbolurile” lui Borges se dovedesc a fi simboluri de hârtie create de jocul ficţional,  autoreferenţiale, construind lumi posibile imaginate după chipul şi asemănarea lor: labirinturi ce se bifurcă asemenea textului borgesian într-o necontenită multiplicare a sensurilor, oglinzi ce focalizează volutele spaţiului ficţional într-un punct unic, reducând infinitele reprezentări ale lumii la un paradoxal Aleph atotcuprinzător. Iată şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de joi, 24 martie 2011, de la ora 18, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH: descifrarea avatarurilor ludice şi livreşti ale simbolului centrifug al labirintului, bifurcându-se la infinit într-o expansiune multidimensională a spaţiului ficţional, şi ale celui centripet al oglinzii, concentrând în misteriosul său focar multiplicitatea fenomenală a lumii, reducând-o la esenţa sa unică, inefabilă. Am ales ca punct de plecare pentru aceste incitante interogaţii savuroasele povestiri fantastice ale lui JORGE LUIS BORGES din volumul ALEPH, în traducerea Cristinei Hăulică şi a lui Andrei Ionescu, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim pentru generozitatea cu care ne-a pus la dispoziţie primele titluri din această inspirată colecţie.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt mecanismele prin care se construieşte fantasticul borgesian?
• Care sunt semnificaţiile simbolurilor complementare ale labirintului şi oglinzii?
• Care sunt mizele revalorizării ludice a „alfabetului de simboluri” înscris în memoria limbajului?
• Care sunt implicaţiile ficţionale ale referinţelor livreşti şi ale bibliotecii imaginare din textele lui Borges?

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din martie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema LABIRINTUL ŞI OGLINDA – JORGE LUIS BORGES, ALEPH, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc joi, 24 martie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor fidel de la Atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG :

<< Numele meu este Alexandru Bodog, sunt elev în clasa a IX-a Filologie la Liceul Pedagogic ,,Carmen Sylva’’ din Timișoara. Materiile mele preferate sunt limba română și istoria. Îmi plac literatura, plimbările și meditația.

Aleph

Povestirea prinde contur în umbra lui Carlos Argentino Daneri, prietenul naratorului și vărul de frate al lui Beatriz Viterbo. După moartea acesteia din 1929, naratorul intră tot mai mult în contact cu Daneri, care, treptat, îi mărturisește faptul că lucrează la un poem, din care îi și citește, pentru ca mai apoi, speriat de perspectiva de a-și pierde locuința și de a nu mai putea scrie, să-i dezvăluie secretul Aleph-ului, situat în subsolul sufrageriei din casa de pe strada Garay: ,,punctul în care se află, fără a se confunda, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile.’’ Curios, naratorul se arată dornic să-l vadă. La început neîncrezător, în cele din urmă este puternic impresionat: ,,În momentul acesta extraordinar am văzut milioane de lucruri plăcute sau îngrozitoare; nimic nu m-a înfricoșat mai mult decât faptul că toate ocupau același punct, fără suprapunere și fără transparență.’’ Părăsind grăbit locuința lui Daneri, naratorul reușește să uite toate cele văzute și să revină la activitățile de dinainte.

După șase luni de la dărâmarea clădirii unde se ascundea teribilul secret, naratorul revine cu câteva aprecieri de natură să sporească efectul de mister pe care îl degajă povestea: se fac diverse trimiteri la Cabala, la doctrinele ezoterice și la teoriile subconștientului. Se sugerează chiar existența unui alt Aleph, pentru a se încheia într-un stil care aruncă peste întreaga scriere o pală de magie și mister: ,,Există un Aleph în adâncul pietrei? L-am văzut, oare, când am văzut toate lucrurile și am uitat? Mintea noastră este poroasă la uitare eu însumi falsific și pierd, sub tragica eroziune a anilor, trăsăturile Beatricei.’’

Zahirul

Naratorul, cuprins de amărăciune în urma stingerii premature a Teodelinei Villar, decide ca, imediat după înmormântare, să poposească într-o cârciumă. Acolo primește drept rest Zahirul(o monedă obișnuită la Buenos Aires, echivalentul a douăzeci de centavos), căruia îi conferă o mare însemnătate, în urma unor considerații cu privire la valoarea și istoria monedelor. Sub influența Zahirului, el iese din cârciumă și, după ce o ocolește umblând în cerc, se hotărăște să se întoarcă acasă, aflat sub puternica înrăurire a monedei, care îl determină să considere că banul este, în fapt, o oglindă a universului sau chiar un simbol al libertății. Din acest punct de vedere Zahirul se aseamănă foarte mult cu Aleph.

A doua zi, speriat de posibilele consecințe ale obsesiei sale, decide să scape de Zahir, oferindu-l drept plată într-o cârciumă lăturalnică. Nu după mult timp, întâmplător, găsește o carte unde află răspunsul răului interior produs de obsesia sa: moneda producea celui care o deținea diverse reacții cu conotații malefice. De asemenea, Zahirul este prezent în diverse culturi și poartă peste tot diferite nume care comportă variate semnificații. Se spune chiar ,,că nu există ființă în lume care să nu fie în stare să se transforme în Zaheer.’’

În final, se trage o concluzie care m-a pus pe gânduri: ,,îndărătul monedei se află, poate, Dumnezeu.’’

Scriptura zeului

Tzinacan, mag al piramidei lui Qaholom, este condamnat la moarte într-un spațiu carceral necruțător unde un jaguar măsoară cu pașii săi spațiul și timpul captivității. Reușește să facă față scurgerii neiertătoare a anilor prin încercarea de a-și aminti tot ceea ce știa. În amalgamul amintirilor izbutește să deslușească una care face referire la datinile unui anume zeu care, prevăzând, poate, Apocalipsa și decăderea omenirii, a alcătuit o scriptură misterioasă, ,,în stare să alunge acele rele.’’ Tzinacan, care știe ca această scriptură dăinuie și că, la momentul potrivit, cel ales va avea privilejul sau nenorocul să o citească și să-i pătrundă semnificațiile, speră în adâncul său că el va reuși acest lucru. Încurajat de această speranță, el se pregătește, admițând ca scriptura poate lua orice formă și se poate afla oriunde, oricând. Toate acestea până când, într-o zi, își dă seama că ,,unul dintre atributele zeului este jaguarul.’’ Astfel, se străduiește, în anii următori, să ghicească tot ,,alfabetul inscripționat pe fiecare pată de pe blana jaguarului’’ din tainița unde era condamnat să-și sfârșească zilele. Plecând de la aceste fapte, Tzinacan meditează asupra ideii de universalitate prin singularitatea unui cuvânt rostit de zeul atotputernic. În fiecare cuvânt, fiecare silabă conține în însăși substanța sa alchimia universului și spectacolul lumilor. Astfel, este revelată extraordinara forță generată de cuvintele zeului și, mai mult, de scriptura sa.

Spre final, Tzinacan descifrează secretul scripturii, care consta într-o formulă de paisprezece cuvinte, pe care dacă ar rosti-o, ar scăpa de temniță, devenind atotputernic precum zeul pe care îl slujise și ar simți adierea infinitului. El hotărăște să nu o facă, păstrând pentru el secretul, tocmai pentru că ,,cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gândi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuși.’’

Nemuritorul

Povestirea începe cu Joseph Cartaphilus, anticar din Smirna, care îi dăruiește prințesei de Lucinge cele șase volume din Iliada lui Pope. După moartea anticarului, prințesa a găsit în ultimul volum al Iliadei un manuscris care, printre altele, vorbeste de un oraș al Nemuritorilor, plin de ,,fortărețe, amfiteatre și temple.’’

O lume înfricoșătoare prin sălbăticia de care dau dovadă locuitorii ei este străbătută de personajul principal al manuscrisului: tribunul militar al uneia dintre legiunile Romei, Marcus Flaminius Rufus. După ce își pierde efectivul militar cu care plecase la drum, Rufus reușește să ajungă în orasul Nemuritorilor, trecînd printr-un labirint în care puțin a lipsit să nu-și piardă drumul. Ajuns acolo, este dezamagit de lipsa de gust cu care acesta era construit, fiind nemulțumit de stilul absurd in care majoritatea construcțiilor care îl alcătuiau fuseseră modelate. Este lămurit până la urmă de membrul unui trib de troglodiți, pe care îl botezase Argos, după numele câinelui muribund din Odiseea lui Homer: orașul fusese distrus de troglodiți cu nouă secole în urmă. Ei construiseră, cu relicvele ruinelor, orașul oribil vizitat de el. Rufus descoperă că Argos nu este nimeni altul decât însuși Homer, care a locuit un secol în oraș și care le-a dat sfatul troglodiților să-l reconstruiască.

,,Nimeni nu-i cineva, un singur om nemuritor este toți oamenii’’, spune Rufus, astfel Borges reluând ideea infinitului care sălășluiește în toate celelalte forme de existență, idee prezentă și în celelalte nuvele.

Sfârșitul nu face decât să potențeze nuanțele schițate atât de frumos de autor în text: ,,Istoria pe care v-am povestit-o pare ireală pentru că înlăuntrul ei se amestecă întâmplări din viața a doi oameni deosebiți.[...] Am fost Homer; pe scurt, voi fi Nimeni, asemenea lui Ulise; voi fi toti: voi muri.’’

Casa lui Asterion

În această scriere, accentul cade foarte puternic pe metafora labirintului, așa cum în Aleph, Zahirul sau Scriptura zeului este prezentă cealaltă metaforă caracteristică acestui grupaj de povestiri, anume cea a oglinzii ca reprezentare a infinitului.

Astfel, Asterion, care are și el valențe metaforice, fiind în fapt o replică a Minotaurului din cunoscuta legendă din mitologia greacă, locuiește într-un labirint infinit, unde este de fapt el însuși prizonier. După ce-și descrie preocupările și micile distracții, Asterion mărturisește că, la un interval de nouă ani de zile, în labirint pătrund nouă oameni care doresc să fie mântuiți de răul care îi bântuie. De fiecare dată când izbutesc să se apropie, însă, ei se prăbușesc ca izbiți de o forță necunoscută. Asterion continuă, precizând că unul dintre ei a profetizat, în clipa în care și-a dat viața, că într-o bună zi va sosi mântuitorul labirintului și al lui Asterion.

Povestirea se încheie cu o trimitere fățișă la legenda pe care am amintit-o la început: ,,-Îţi vine să crezi, Ariadna? spuse Tezeu. Minotaurul nici măcar nu s-a apărat.’’

O idee foarte interesantă lansată de acest text este, după părerea mea, cea conform căreia, așa cum spune Asterion, ,,prin arta scrisului nu poate fi comunicat nimic.’’

Pot spune, în concluzie, că am fost plăcut impresionat de toate aceste povestiri, interesante și valoroase fiecare în felul ei, scrise de unul dintre cei mai valoroși creatori de literatură din întreaga lume: Jorge Luis Borges.>>