„În ziua aceea, când te-am privit dansând, am văzut altceva. Am văzut o lume nouă născându-se extrem de rapid. Da, o lume aflată în legătură mai strânsă cu ştiinţa, una şi mai eficientă. Cu mai multe metode de vindecare a vechilor boli. De acord. Însă o lume aspră şi crudă. Şi am văzut o fetiţă cu ochii strâns închişi, care ţinea la pieptul ei lumea cea veche, o lume mai blândă, cea care – cum ştia şi ea prea bine în adâncul inimii – nu avea cum să rămână aşa pentru totdeauna, iar ea o ţinea strâns şi o implora: să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti. Asta e ceea ce am văzut eu. Ştiu, de fapt nu a fost vorba de tine şi nici de ceea ce făceai tu. Dar te-am văzut şi mi-ai frânt inima. Şi n-am uitat niciodată.” (Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti)

Două lumi se confruntă în paginile romanului lui Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăseşti: lumea veche, care încă este şi a noastră, în care ameninţarea bolii şi a morţii umbreşte viaţa fiecărui om, şi o lume nouă, nici pe departe cea mai bună dintre cele posibile, dimpotrivă, o lume crudă şi inumană, în care viaţa unora este prelungită artificial cu preţul altor vieţi de sacrificiu. Distopia lui Kazuo Ishiguro imaginează o lume care sub aparenţa eficienţei ascunde dezumanizarea: fiinţele ce o populează se împart în oameni şi donatori, primii având privilegiul unei vieţi prelungite artificial, iar ceilalţi fiind fiinţe de sacrificiu, clonate în laborator, exclusiv pentru a dona organe şi apoi a muri pe masa de operaţie. Refuzul de a le recunoaşte acestor fiinţe create în eprubetă umanitatea îi pune pe oameni la adăpost de apăsarea vinei, responsabilitatea şi vinovăţia topindu-se în faţa convingerii că aceste clone sunt doar trupuri asupra cărora creatorii lor au drept de viaţă şi de moarte. Ipoteza inconfortabilă că aceste clone ar fi şi ele umane, că ar avea un suflet ar răsturna facilul alibi al unei lumi criminale, care preferă indiferenţa şi ignoranţa, refuzând să se intereseze de soarta acestor donatori. E tocmai exerciţiul de imaginaţie pe care ni-l propune Kazuo Ishiguro în tulburătorul său roman.

Cele două lumi sunt scrutate din partea cealaltă, prin ochii unei astfel de fiinţe clonate, îngrijitoarea Kathy H., care îşi reconstituie din cioburile amintirii destinul sfărâmat de indiferenţa oamenilor. Kathy şi prietenii ei trăiesc la graniţa dintre cele două lumi, au parte de o educaţie temeinică la centrul Hailsham, unde paznicii le încurajează creativitatea şi îi „păcălesc”, ascunzându-le unele informaţii despre destinul lor pentru a-l face suportabil, dar şi întreţinându-le false speranţe. Astfel, cu toate că ştiu imprecis cine sunt şi de ce au fost creaţi, ei continuă să viseze, să-şi imagineze „viitorul posibil”, să-şi caute „modelele” după care au fost creaţi pentru a afla ce vor deveni în viaţă, să spere că vor obţine o „amânare” dacă vor dovedi că sunt îndrăgostiţi, fără să conştientizeze că destinul le va fi brusc curmat. Paznicii de la Hailsham le-au oferit tot ceea ce le stătea lor în putere, dar nu le-au putut dărui timpul de care aveau nevoie pentru a-şi împlini destinele potenţiale, întrucât aceşti prizonieri nu au şansa unui viitor.

Kathy, Ruth, Tommy şi ceilalţi „elevi” îşi trăiesc jocurile copilăriei şi crizele adolescenţei ca orice fiinţă umană, se ceartă, se tachinează, se împrietenesc, iubesc. Ei nu doar că au suflet, dar se dovedesc a fi mult mai umani decât oamenii „normali” care, fără milă, îi izolează şi îi resping, refuzându-le umanitatea, inoculându-le sentimentul diferenţei: „Aşa că aştepţi – chiar dacă nu ştii asta – momentul în care vei afla că eşti într-adevăr diferit de ei, că acolo, afară, există oameni ca Madame, care nu te urăsc şi nici nu doresc să-ţi facă vreun rău, dar care, cu toate acestea, nu se pot abţine să nu tremure din toate încheieturile doar gândindu-se la tine – la cum şi de ce ai fost adus pe lume –, care sunt cuprinşi la spaima cea mai pură la ideea că mâna ta s-ar putea atinge din întâmplare de mâna lor. Prima dată când te priveşti prin ochii unei asemenea persoane, te cuprinde o sudoare rece. E ca şi cum ai merge pe lângă o oglindă pe lângă care ai trecut în fiecare zi din viaţa ta şi, brusc, ea îţi arată altceva, o imagine stranie, care te lasă pe gânduri.” E ceea ce face şi romanul lui Kazuo Ishiguro, doar că de data aceasta noi ne aflăm de cealaltă parte a oglinzii. Iar imaginea noastră oglindită în ochii unei asemenea fiinţe respinse şi desconsiderate e cel puţin la fel de stranie şi de tulburătoare.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru cea de a douăzeci şi una întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, ce va avea loc marţi, 24 aprilie 2012, de la ora 18, cu tema PRIZONIERI FĂRĂ VIITOR – KAZUO ISHIGURO, SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI: descifrarea mecanismelor ficţionale de configurare a unei distopii, precum şi problematizarea implicaţiilor etice ale separării ştiinţei de conştiinţă. Am ales drept punct de plecare pentru aceste interogaţii incitante tulburătorul roman SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI al lui KAZUO ISHIGURO, republicat recent, în 2011, în traducerea lui Vali Florescu, în Colecţia TOP 10+ a Editura Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Cum poate fi interpretat titlul romanului lui Kazuo Ishiguro? Cum se contruieşte antinomia dintre cele două lumi între care pendulează Kathy, Tommy, Ruth şi ceilalţi elevi de la Hailsham?
• Care este rolul perspectivei narative în construcţia romanului şi de ce posibilii cititori cărora li se adresează Kathy sunt clone, asemenea ei?
• Care sunt implicaţiile metaforice ale Norfolkului şi ce rol are acest spaţiu al lucrurilor pierdute în structura romanului?
• Care sunt mizele romanului, ce avertisment se ascunde în mesajul pe care acesta îl prefigurează?
• Este Să nu mă părăseşti o distopie, este dezumanizarea ireversibilă sau mai există speranţa unor posibilităţi de salvare? Cum interpretaţi finalul romanului?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, ALEXANDRA ŞPAIMOC (Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara, clasa a X-a Filologie):

«PARTEA ÎNTÂI

Kathy, o îngrijitoare de donatori foarte bună, începe să povestească destinul donatorilor de la începutul până la sfârşitul vieţii lor. Toţi donatorii despre care povesteşte au crescut la Hailsham, una dintre instituţiile în care sunt educaţi copii creaţi pentru a-şi dona organele interne vitale. Aceşti copii sunt înştiinţaţi încă de mici pentru ce sunt creaţi, de faptul că nu pot avea copii, de faptul că nu au voie să fumeze sau să aibă alte vicii şi de modul cum va decurge viaţa lor.

La Hailsham toţi copiii sunt îndrumaţi spre artă. De patru ori pe an ei erau vizitaţi de către o franţuzoaică pe care o numeau Madame. Înainte de aceste vizite, copiii erau pregătiţi de către paznicii lor şi li se luau cele mai bune lucrări de artă pentru a fi alese de către Madame în scopul completării galeriei ei.

Aceste lucrări nu erau alese numai pentru galeria lui Madame, ci şi pentru a face schimburi reciproce în scopul obţinerii de jetoane. Ele erau folosite de către elevi drept plată pentru obiectele care le plăceau, atunci când avea loc târgul. La un moment dat, Kathy a găsit o casetă care a atras-o. Pe ea se găsea o melodie care dă numele cărţii, „Never let me go”.

Kathy avea doi prieteni foarte buni: Tommy, care nu era foarte creativ, motiv pentru care, când era mic, era bătaia de joc a celorlalţi copii, şi Ruth, care era un fel de şefă de grup, dar şi o bună prietenă în acelaşi timp. În loc de clase, grupurile de elevi erau repartizate în Juniori şi Seniori, în funcţie de vârsta acestora. Cu un an înainte de a părăsi Hailshamul, Ruth şi Tommy au devenit un cuplu. La un moment dat s-au despărţit, dar s-au împăcat cu o mică intervenţie din partea lui Kathy.

PARTEA A DOUA

Partea a doua a cărţii este reprezentată de relatarea timpului în care un grup de la Hailsham în care erau şi cei trei prieteni se află într-un loc numit „Căsuţe”. Acestea erau situate într-un loc în care a fost cândva o fermă. Condiţiile din acest loc erau precare, dar datorită faptului că erau împreună, cei trei prieteni nu au dat prea mare importanţă acestui lucru. În această etapă a vieţii lor, ei trebuiau să petreacă doi ani la Căsuţe, în al doilea an ei numindu-se veterani. Elevii erau liberi să iasă din adăpost când doreau, însă li se părea ciudat, având în vedere că nu au mai văzut altceva în afară de interiorul Hailshamului.

Comportamentul lui Ruth s-a schimbat, deoarece ea a încercat să pară mai mare şi mai deşteaptă, împrietenindu-se cu veteranii. Relaţia lui Kathy cu ea s-a îmbunătăţit,  deoarece discutau foarte des seara despre diverse lucruri intime şi mai puţin intime.

Un subiect care şi-a făcut uşor loc în discuţiile elevilor a fost acela de a găsi „posibilul” fiecărui copil. Acest „posibil” era modelul după care ei au fost clonaţi. Un cuplu de veterani, Chrissie şi Rodney, a văzut odată, când a fost la Norfolk, o „posibilă” a lui Ruth. De la această premiză s-a hotărât plecarea celor trei prieteni şi a veteranilor acolo, pentru a o găsi pe acea „posibilă”.

Rezultatul nu a fost unul dorit, însă relaţia dintre Tommy şi Kathy s-a îmbunătăţit datorită găsirii casetei adorate de Kath în copilărie.

Ruth nu bagă în seamă zvonurile în legătură cu amânările donaţiilor si ignoră strădania lui Tommy pentru desenele lui. Cei trei prieteni s-au înstrăinat şi Kathy a părăsit Căsuţele pentru a face pregătiri ca să devină îngrijitoare.

PARTEA A TREIA

      Pentru mulţi dintre cei care au devenit îngrijitori acest lucru nu a fost unul uşor, însă pentru Kathy a fost destul de simplu. Acesta este motivul pentru care a lucrat ca îngrijitoare timp de doisprezece ani.

După cinci ani de când s-au despărţit, Kathy a ales să o îngrijească pe Ruth, a cărei donaţie nu a avut un sfârşit prea bun. După a doua donaţie Ruth a murit. Însă pe când era în viaţă, cele două prietene s-au dus să-l viziteze pe Tommy şi au hotărât să meargă împreună să vadă un vas eşuat de pescuit. Ruth a recunoscut că Tommy şi Kathy nu fost împreună din cauza ei şi i-a îndemnat să încerce să primească o amânare a donaţiilor din partea lui Madame.

Cei doi au încercat să îndeplinească dorinţa lui Ruth, dar a fost imposibil. Pe lângă asta au aflat alte lucruri despre Hailsham de care nu au fost înştiinţaţi până în acel moment. Insuccesul lor le-a lăsat un gust amar şi au devenit conştienţi că nu mai pot sta împreună. Astfel, Tommy şi-a schimbat îngrijitorul şi a murit după a patra donaţie.

Kathy a continuat să fie îngrijitoare şi, în ciuda faptului că şi-a pierdut ambii prieteni, amintirea lor şi a copilăriei lor i-a rămas vie în minte.

În opinia mea, Kazuo Ishiguro a dorit să transmită prin acest roman că şi clonele ar putea duce o viaţă normală. Asemeni oamenilor obişnuiţi, ele deţin raţiune, sentimente şi, cel mai important, au suflet. Ce m-a impresionat pe mine a fost puterea de care Kathy a dat dovadă, acceptând relaţia dintre Ruth şi Tommy, chiar dacă ea îl iubea foarte mult, deci sacrificându-şi iubirea. A fost înduioşător până la lacrimi fragmentul în care Kathy şi Tommy au realizat că s-au iubit întreaga lor viaţă, regretând că de acum era prea târziu pentru trăirea fericirii.

În concluzie, această carte merită să fie citită, deoarece ne învaţă multe lucruri, printre care sinceritatea faţă de noi înşine, sacrificiul de care poate da dovadă un prieten, acceptarea destinului scurt şi dureros şi, nu în ultimul rând, ne îndeamnă să nu uităm să fim oameni!»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din aprilie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PRIZONIERI FĂRĂ VIITOR – KAZUO ISHIGURO, SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI, Editura Polirom, Colecţia TOP 10+, 2011, care va avea loc marţi, 24 aprilie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a tabletelor adunate în volumul CINEMATOGRAFUL GOL al lui DANIEL CRISTEA-ENACHE printr-o privire panoramică asupra scrierilor criticului şi istoricului literar. Iată o prezentare a celorlalte cărţi semnate de acesta:

1. CONCERT DE DESCHIDERE (2001, prefaţă de C. Stănescu, Premiul de Debut al „României literare”, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române) – o selecţie a celor mai reprezentative şi expresive texte din cele peste 300 de cronici literare publicate până în acel moment de Daniel Cristea-Enache de la debutul său în presa culturală (cu o recenzie din 28 septembrie 1995 ce se regăseşte de altfel şi în cuprinsul volumului). Din cele şase secţiuni, primele două, dedicate poeziei şi prozei, sunt de departe cele mai dezvoltate, ocupând mai mult de jumătate din suprafaţa de joc a cărţii, dezvăluind deopotrivă fineţe analitică şi ascuţime critică în receptarea unei literaturi vii, proteice, la răscrucea unor stiluri, tendinţe, chiar mode literare diferite. De altfel, ironia cu care sunt taxate solidarizările generaţioniste aduce o reafirmare a originalităţii şi libertăţii creatoare, iar prejudecata conflictului dintre generaţii este demontată chiar prin alăturarea unor nume şi titluri din direcţii şi epoci de creaţie diferite, de la Geo Dumitrescu şi Ştefan Aug. Doinaş la Marin Sorescu, Ion Stratan sau Marius Ianuş. Celelalte secţiuni ale cărţii se concentrează pe câteva apariţii reprezentative din critica şi istoria literară, din eseistică şi publicistică, dar şi din memorialistică şi corespondenţă, iar în ultima parte a cărţii cronicarul îşi exersează disponibilităţile critice pentru „subiectele” mereu actuale, dezvăluind câteva din modelele criticului, dar şi din iubirile cărora Daniel Cristea-Enache le-a rămas fidel de-a lungul anilor: Eminescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Ion D. Sîrbu (titlul cărţii de debut a acestuia, Concert, a inspirat, de altfel, formula Concert de deschidere).

2. SERTARUL SCRIITORULUI ROMÂN. DIALOGURI PE HÂRTIE (2005) – o serie de interviuri cu scriitorii români de marcă din ultimele decenii, cu precădere critici şi istorici literari (Mircea Anghelescu, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dumitru Micu, Virgil Nemoianu ori Eugen Simion), dar şi poeţi (Nina Cassian sau Dorin Tudoran), prozatori (Nicolae Breban ori Augustin Buzura) şi eseişti (Andrei Pleşu ori Mihai Şora). Daniel Cristea-Enache dovedeşte şi de această dată fair-play şi obiectivitate în selecţia riguroasă a interlocutorilor, întocmită strict pe criterii valorice, dincolo de simpatii sau antipatii. Astfel, el nu ezită să invite la dialog şi confraţi cu care a polemizat, precum Gheorghe Grigurcu, reuşind de altfel să adune în paginile aceleiaşi cărţi scriitori cu principii diferite şi opinii divergente, dar care împreună alcătuiesc o imagine vie şi complexă a lumii literare româneşti. Unii dintre scriitorii intervievaţi, precum Ştefan Aug. Doinaş, George Gană ori Z. Ornea, au plecat între timp dintre noi, însă mărturisirile lor prinse în şi între rândurile acestor interviuri le-au supravieţuit, aşezând opera lăsată în urma lor într-o nouă lumină. De altfel, acesta este şi dezideratul acestor convorbiri cu miez, ce ocolesc cu subtilitate aspectele superficiale ale biografiei celui intervievat, bârfele şi picanteriile facile, dar nerelevante, pentru a pătrunde în schimb în laboratorul de creaţie al scriitorului cu care intră în dialog şi a descoperi „trăsăturile omului în oglinda operei lui”. Parte a unui proiect de mare anvergură care urmăreşte radiografierea universului literar al celor mai importanţi scriitori contemporani, aceste interviuri se completează firesc prin cele două volume de dialoguri mai ample apărute până acum, cu ILEANA MĂLĂNCIOIU în RECURSUL LA MEMORIE. CONVORBIRI CU DANIEL CRISTEA-ENACHE (2003) şi CONVORBIRI CU OCTAVIAN PALER (2007). Aceeaşi curiozitate vie şi aceeaşi deschidere spre dialogul de calitate şi cu tâlc se regăsesc de altfel şi în zecile de interviuri mai noi, fie ele pe hârtie (sau mai degrabă pe suport electronic) – ce pot fi citite şi pe blogul lui Daniel Cristea-Enache, care poartă numele acestei cărţi, Sertarul scriitorului român, http://www.cristea-enache.ro/ – sau în viu grai, în faţa camerei de filmat, la emisiunea săptămânală de pe TVR Cultural, „Literatura de azi”, unde criticul literar îşi provoacă la dialog invitaţii, scriitori de seamă ai lumii literare contemporane, prin întrebări incitante şi decupaje relevante din textele acestora.

3. BUCUREŞTI FAR WEST. SECVENŢE DE LITERATURĂ ROMÂNĂ (2005) – un nou „concert” critic, reunind o selecţie a cronicilor scrise în primii ani ai mileniului trei, aducând o completare a panoramei conturate deja din volumul anterior. Cartea nu se mai deschide de data aceasta cu secţiunea despre poezie, ci cu textele despre proză, care readuc în scenă textele reeditate ale lui Marin Preda, Eugen Barbu sau George Bălăiţă, alături însă de cele ale unor nume mai noi, precum Cristian Teodorescu sau Dan Lungu. Secţiunea consacrată poeziei urmăreşte aceeaşi logică a dispunerii cronologice a articolelor ca şi cea dedicată prozatorilor contemporani, de la punerea în lumină a unor antologii sau a unor volume de reconfirmare ale şaizeciştilor la semnalarea şi trierea versurilor ce se impun valoric din cărţile generaţiilor mai tinere, într-un periplu prin poezia contemporană, de la Constanţa Buzea şi Angela Marinescu la Mariana Marin sau Ioan Es. Pop. Secţiunea dedicată criticii şi istoriei literare abordează câteva studii de referinţă, precum cele ale lui George Gană, Mircea Iorgulescu sau Mircea Martin, care dovedesc că textele marilor scriitori, precum Eminescu, Caragiale sau G. Călinescu, încă ne mai pot spune şi astăzi foarte multe şi că şi noi mai avem încă multe de spus despre ele, cu condiţia minimală să le citim, bineînţeles. Cronicile din secţiunile de publicistică şi memorialistică se axează pe câteva cărţi de raftul întâi, iar ultima parte este una dintre cele mai riscante, focalizându-se pe debuturile unor scriitori promiţători, în care ochiul critic intuieşte potenţialităţile viitoarelor producţii literare. Pariul critic este de cele mai multe ori câştigat, iar o privire retrospectivă asupra textelor adunate în această secţiune confirmă intuiţiile critice ale lui Daniel Cristea-Enache: multe din numele reunite acolo sunt astăzi ale unor scriitori profesionişti, construindu-şi cu perseverenţă opera alcătuită deja din mai multe titluri ce au depăşit valoric debutul semnalat cu încredere de cronicarul bucuros de noi descoperiri.

4. UN OM DIN EST – STUDIU MONOGRAFIC (2006, prefaţă de Dumitru Micu) – teza de doctorat a lui Daniel Cristea-Enache, răsplătită cu calificativul suprem, summa cum laude, dedicată vieţii şi operei scriitorului Ion D. Sîrbu. Prima parte a monografiei, De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu jalonează sinuosul traseu existenţial al celui care l-a inspirat pe Marin Preda în configurarea personajului Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. Jovialul cerchist Gary, asistentul universitar Ion Dezideriu Sîrbu, ce refuză cu fermitate să-şi trădeze mentorul, profesorul său Lucian Blaga, renunţând în acest fel pentru totdeauna la promiţătoarea carieră universitară, devine deţinutul politic greu încercat de un destin ostil şi ironic, arestat pentru că nu şi-a denunţat prietenii şi eliberat după ani grei de închisoare pentru a se stabili cu domiciliu forţat în Craiova. Această experienţă limită a detenţiei îl va converti pe Ion D. Sîrbu în scriitorul de o ironie scăpărătoare şi o luciditate necruţătoare, care îşi elaborează textele cu miza cea mai ambiţioasă pentru sertar, dar piere cu doar trei luni înainte de Revoluţia care a făcut posibilă publicarea lor. Reconstituit prin prisma convingerii lui G. Călinescu, care se regăseşte şi în motoul acestui capitol iniţial, că orice biografie începe nu cu anul naşterii, ci cu cel al morţii, întrucât „cine nu trăieşte post mortem, crescând după aceea mereu, nu-i obiect de biografie”, destinul lui Ion D. Sîrbu se rotunjeşte de abia după moarte, odată ce bogatul său sertar devine accesibil cititorilor săi. Biografia lui Ion D. Sîrbu dobândeşte astfel o structură circulară, gravitând în jurul operei sale cu puternice accente autobiografice, topite în textura ficţională a cărţilor sale. Cea de-a doua parte a monografiei se focalizează pe opera lui Ion D. Sîrbu, cu cele trei paliere ale sale, dramaturgia, proza şi memorialistica, abordate fiecare într-un capitol sintetic şi filtrate necruţător prin sita axiologică a criticului. „Valetul” Ion D. Sîrbu, umbrit de „aşii” Cercului Literar de la Sibiu, îşi va dezvălui măsura talentului său mult mai târziu, începuturile lui literare fiind destul de firave, de abia textele de maturitate fiind cele care îl vor impune pe autorul lor printre scriitorii de raftul întâi. Exigenţa critică a lui Daniel Cristea-Enache va orienta analiza spre structura de rezistenţă estetică a operei lui Ion D. Sîrbu. Dacă teatrul, fie el în tonalitate dramatică sau comică, se menţine pe o mediană valorică, proza are cele mai spectaculoase diferenţe de nivel valoric, dovedindu-se a fi o „sinusoidă” cu limita de jos în debutul editorial, nuvela extinsă Concert, şi cu pragul estetic cel mai înalt în Povestiri petrilene şi romanul Dansul ursului dintre textele din clasa E („E” de la „empatice”) şi Şoarecele B şi alte povestiri, Lupul şi catedrala şi, mai ales, Adio, Europa! dintre cele din clasa I („I” de la „ironice”). Analiza operei se va încheia printr-o incursiune în bogata memorialistică şi vasta corespondenţă a lui Ion D. Sîrbu, decupând pasaje semnificative din confesiunile din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi din scrisorile din Traversarea cortinei, Iarna bolnavă de cancer şi Scrisori către bunul Dumnezeu. Ele dezvăluie amara luciditate a unui destin (în)frânt, îndulcită de speranţa unei posterităţi care să-i ofere scriitorului, prin opera în care şi-a condensat viaţa netrăită, şansa unei binemeritate revanşe post mortem.

5. TIMPURI NOI. SECVENŢE DE LITERATURĂ ROMÂNĂ (2009) – al treilea volum din seria selecţiilor de cronică literară a lui Daniel Cristea-Enache, care a apărut la 4 ani de la volumul anterior şi la 8 ani de la cel de debut, prefigurând o ritmicitate care anunţă apariţia unui nou tom critic anul viitor. Trilogia cronicarului literar trasează contururile unui proiect de cartografiere a unei „hărţi” a literaturii române contemporane, de la prima generaţie postbelică la ultima generaţie postrevoluţionară, de la şaizecişti la optzecişti şi la milenarişti, prin şi dincolo de neomodernism, onirism, textualism, postmodernism, milenarism şi alte isme, în căutarea altitudinii valorice. De altfel, în reliefarea acestei hărţi, miza criticului este descoperirea vârfurilor valorice care se detaşează din tsunamiul de apariţii editoriale, trierea titlurilor care rezistă după ce entuziasmul lansărilor se temperează şi valorile se cern prin filtrul axiologic al criticii literare, integrându-se în sertarul istoriei literare. Tocmai de aceea selecţia titlurilor nu este nicidecum întâmplătoare, ci se raportează permanent la o perspectivă panoramică a cronicarului literar, care – spre deosebire de recenzentul care semnează texte izolate – scrie constant, integrându-şi studiile critice într-o imagine de ansamblu asupra literaturii contemporane. Spre deosebire de volumele anterioare, acesta cuprinde, pentru a nu spori peste măsură amploarea cărţii, doar trei secţiuni: Proză, Poezie şi Critică şi istorie literară – Eseistică. În plus, chiar dacă perspectiva rămâne una explicit istorică, ponderea scriitorilor din generaţiile mai apropiate în timp este mai mare, semn al optimismului cronicarului şi al încrederii tot mai susţinute într-un nou val de poeţi, prozatori, critici şi istorici literari pe măsura celui postbelic. Alături de Radu Cosaşu, Dumitru Ţepeneag sau Gabriela Adameşteanu sunt aşezaţi prozatorii Bogdan Suceavă, Radu Aldulescu ori Doina Ruşti, iar Ileana Mălăncioiu sau Emil Brumaru sunt acompaniaţi de poeţi mai tineri, precum O. Nimigean, Teodor Dună ori Ştefan Manasia. Cu toate că în ultima secţiune raportul dintre generaţii este oarecum inversat, predominând numele cu rezonanţă din generaţiile anterioare, şi aici critici şi eseişti precum Lucian Raicu ori Alexandru Paleologu sunt alăturaţi unor revelaţii mai recente, precum Antonio Patraş ori Ioana Pârvulescu. Harta se opreşte deocamdată aici, rămâne a fi completată cu cartografierea memorialisticii, a publicisticii şi, în special, a debuturilor. Aşteptăm volumul promis pentru anul ce vine pentru a descoperi şi ce vârfuri valorice se profilează la orizontul acestor zone ale apariţiilor editoriale din ultimii ani, precum şi pentru a vizualiza topografia critică a peisajului prozei, poeziei şi criticii literare din ultimii patru ani.

6. LYRICA MAGNA. ESEU DESPRE POEZIA LUI NICHITA STĂNESCU (2010, prefaţă de Alex. Ştefănescu) – o încercare de interpretare selectivă a creaţiei lui Nichita Stănescu, filtrată prin sita axiologică a criticului ce extrage filoanele lirice de certă valoare estetică, înlăturând cu fermitate balastul unei opere vaste, dar inegale valoric. Accentul cade pe textele de maximă densitate estetică şi pe volumele care au adus o schimbare de paradigmă poetică în creaţia lui Nichita Stănescu, producând rupturi şi reinventări ale formulei poetice. Daniel Cristea-Enache descoperă două astfel de praguri, ce coincid cu momentele de ascensiune valorică maximă: pe de o parte, sinteticul şi vizionarul volum 11 elegii, vârf al primei vârste lirice a lui Nichita Stănescu, pe de cealaltă parte, eterogena şi experimentala plachetă În dulcele stil clasic, tentativă de reinventare a poeziei stănesciene şi semn al trecerii acesteia într-o altă vârstă creatoare. Perspectiva istoricului literar atent la contextualizări are în vedere pendularea liricii stănesciene între neomodernismul şaizecist cu ascendenţă în poezia interbelică şi postmodernismul (inter)textualist cu descendenţă în versurile optzeciste, pe care Nichita Stănescu deopotrivă îl anticipează şi îl repudiază. Istoricul literar va fi însă mereu dublat de criticul care argumentează cu fermitate şi discernământ judecăţi de valoare, în căutarea vocii personale a autenticului Nichita Stănescu, cel de dincolo de efigia în care l-a fixat canonul literar al epocii, un Nichita Stănescu care ocoleşte modele literare şi sfidează clişeele pentru a redimensiona limitele limbajului poetic. Daniel Cristea-Enache demontează astfel câteva prejudecăţi de receptare nefaste, precum cea a talentului fără suport cerebral, dar şi reversul ei, prejudecata cerebralităţii liricii stănesciene, demonstrând coerenţa şi constanţa vizionară a sistemului poetic al lui Nichita Stănescu, dar recunoscând şi marja lui de inefabil ce scapă oricărei încercări de explicare raţională. De altfel, Daniel Cristea-Enache va rămâne consecvent în detaşarea de orice generalizare interpretativă şi nu va ezita să citeze cu onestitate versuri ce vin în contra propriei ambiţii explicative, semn al unei sănătoase şi necesare reîntoarceri la text.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LĂCRĂMIOARA BERCEA (studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara): «Când am aşternut pe hârtie câteva impresii în legătură cu întâlnirea din 16 martie ce i-a avut drept invitaţi pe Daniel Cristea-Enache şi Radu Pavel Gheo primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost că impresiile, în mod normal, se scriu la cald şi nicidecum după aproape o săptămână. Însă, apoi am realizat că surpriza de care am avut parte în acea zi e la fel de trează în mintea mea şi azi când scriu aceste rânduri. Surpriza de care vorbesc a fost să descopăr în criticul Daniel Cristea-Enache şi un scriitor de literatură în Cinematograful gol. Deschis spre dialog şi dispus să comunice, autorul ni se dezvăluie din paginile cărţii în ipostazele unui om obişnuit, acela de tată, turist ori de microbist. Stilul direct, neprotocolar, chiar personal din anumite pasaje – „Iată de ce eu nu-s român sută la sută. Nu știu să fac decît două-trei chestii (să citesc, să scriu, să vorbesc articulat). După ce mă depășește covîrșitor, tehnica mă omoară. În toți anii copilăriei mele, n-am știut decât să stric, nu și să repar. Am dezvoltat complexe de inferioritate și dureroasă ex-centricitate etnică. Dar n-am putut, și pace, să mă bag sub mașină îmbrăcat într-un maieu unsuros, ca toți bărbații de pe strada mea, și să dreg acolo ce trebuia dres. Am crezut în conceptul de service, care lichidează din fașă mândria de sine a Românului inventiv. Am în continuare acest ideal absurd al diferențierii și specializării: unii se pricep foarte bine la ceva, alții la fel de bine la altceva.” (p. 104) –  surprinde plăcut (chiar neaşteptat), facilitând totodată lectura.

Aceeaşi a fost şi atmosfera convorbirilor cu Daniel Cristea-Enache şi Radu Pavel Gheo, relaxată şi prietenească. Pentru cei ce încă mai au impresia că scriitorii sunt un fel de super-oameni la care se ajunge cu greu, să afle că ei sunt oameni obişnuiţi ca şi noi. Acest lucru l-au demonstrat cei doi scriitori. Aceştia au răspuns direct şi sincer la fiecare întrebare adresată de public, fiind la fel de entuziasmaţi ca şi noi. Întâlnirea a fost o reuşită, cum ar spune americanii – a win-win situation: scriitorii au primit feedback-ul cititorilor, iar cititorii au avut ocazia de a cunoaşte autorii cărţilor lecturate. După aproape trei ore de dialogări pe subiecte diverse ce au avut ca punct de plecare literatura, concluzia serii a fost: „încă se mai citeşte literatură, căci altfel voi nu aţi fi fost aici în seara aceasta”. Încheind în aceeaşi notă voi spune: Citiţi, băieţi, numai citiţi! (şi nu-l uitaţi pe Bălăiţă!)»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Întâlnirea din 16 martie a.c. de la librăria Cărturești a avut un ingredient deosebit față de toate celelalte: prezența autorului. De la această coordonată inedită s-a pornit mai departe, conform schemei consacrate a întrunirilor lunare. Prezentarea succintă a celorlalte volume publicate de Daniel Cristea-Enache și discuțiile ulterioare au avut structura întâlnirilor care fuseseră dedicate, în trecutul nu foarte îndepărtat, unor scriitori precum Kafka, Cehov sau Salinger. Dacă nu puteam spera să-i avem alături de noi pe cei enumerați, am avut șansa de a-l avea lângă noi pe criticul și cronicarul literar Daniel Cristea-Enache.

Întâlnirea a fost o premieră și din punctul de vedere al duratei. Cele aproape trei ore au trecut mult mai repede decât în mod normal. Observațiile atente ale celorlalți invitați (Radu Pavel Gheo și Alina Radu) și intervențiile participanților au completat puzzle-ul unei seri în care „piesa” centrală a fost Daniel Cristea-Enache. Direct, deschis, dezinvolt și plin de vervă, criticul născut la București în 1974 a citit din ultima sa carte (Cinematograful gol), a știut să stârnească veselia, curiozitatea și interesul celor prezenți, a observat și a punctat anumite detalii ale vieții literare românești, a știut să anime discuția cu povești amuzante și percutante deopotrivă. Autografele de la final au pus punct unei întâlniri din care toată lumea a avut ceva de aflat și/sau de câștigat.

În loc de concluzie, un citat care surprinde câte ceva din travaliul săptămânal al cronicarului literar ori din cel al publicistului – două ipostaze întrunite de Daniel Cristea-Enache: „Fiind vorba să scrii în fiecare săptămînă, și nu o dată la două-trei luni, îți alegi cartea, respectiv subiectul tabletei publicistice, cu cel mult șapte zile înainte de deadline. Iar în aceste șapte zile, ești mai ocupat decît Dumnezeu în săptămîna Creației. În primul rînd, te pui pe citit; iar scriitorii români nu-ți oferă prea des volumașe pe care să le parcurgi într-o seară. Și citești, și citești, arătându-i consoartei, cu o bucurie amestecată cu îngrijorare, volumoiul pe cantul lui. (…) Cu una-două zile înainte de deadline, ai terminat lectura și te apuci să scoți note. Dragi elevi înfricoșați de examene, uitați de frica voastră! Dacă vreți, facem schimb de roluri. Primesc eu note în locul vostru și scoateți voi note în locul meu. Căci trebușoara asta durează aproape o zi. La finalul ei, sînt stors. Dar și mîndru: pe computer, într-un fișier alocat cărții noi, am între trei și zece pagini de note culese cu corp 12.

Am ajuns în dimineața dinainte de deadline. Te scoli la 3.00, nefericit și fericit în același timp, înjurînd viața de cîine și rugîndu-l pe Creator să te ierte. Îți treci paginile de note într-un corp minuscul de literă, astfel încît, printîndu-le, să nu-ți umple biroul. Atunci, abia atunci ești asupra cărții despre care vei scrie. În acea dimineață nu-ți duci băiatul la școală, iar fetița te pupă fără vorbe de prisos, înainte de a fi dusă la grădiniță. În acea zi, de fiecare dată ultima, și în acele ore, din nou și din nou cele mai importante, scrii pentru o revistă despre o carte”.»

ANDREEA DINCĂ (Colegiul Naţional “C.D. Loga”, Timişoara): «Atunci când am citit cartea, Daniel Cristea-Enache mi s-a părut un om foarte raţional şi “treaz”, la curent cu trecutul, dar la fel de conectat şi în prezent.

În timpul întâlnirii am văzut că într-adevăr naratorul nu se deosebea cu nimic de omul din faţa noastră. O persoană inteligentă, cu simţul umorului vorbea cu noi, majoritatea liceeni, de la egal la egal, chiar cerându-ne la un moment dat părerea despre anumite lucruri .

Mi-a plăcut foarte mult atmosfera din cadrul întâlnirii. Chiar dacă aveam în faţa noastră un om pe care nu ţi se întâmplă de multe ori să îl poţi cunoaşte şi asculta preţ de câteva ore, lumea era relaxată şi veselă.

M-a uimit faptul că spre deosebire de foarte multe persoane, Daniel Cristea-Enache are încredere în România. Are încredere în noi, viitoarea generaţie, se uită cu optimism spre viitor şi nu plânge după trecutul unde se spune că “Tinerii învăţau mult mai mult”    .

A fost o experienţă unică! Mă bucur din tot sufletul că am avut ocazia să particip. Aş vrea ca în fiecare zi să pot avea alături oameni de genul acesta, oameni de la care să pot învăţa atât de multe.

Îi mulţumesc Irinei pentru că se ocupă neobosită de “Cititori Celebri” şi sper să pot fi prezentă la toata întâlnirile de acum încolo!»

ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara):«Ultima întâlnire de la “Cititori Celebri” a fost o întâlnire mai specială în cadrul căreia am avut ocazia să cunoaștem nu doar cartea, ci și autorul. Cinematograful gol scris de Daniel Cristea-Enache a fost punctul de pornire al discuțiilor noastre care au fost pe cât de variate, pe atât de amuzante. Domnii Daniel Cristea-Enache și Radu Pavel Gheo au fost deschiși și pe parcursul întâlnirii au încercat să spargă și zidul nostru de emoții. Am trecut prin lumea cărților contemporane, am discutat despre situația educației și am analizat atitudinea cetățeanului român. Ce am învățat? Că suntem ușor debusolați, că suntem cam inhibați și nu ar trebui sub nicio formă să fim așa (asta nu înseamnă că trebuie să fim obraznici și tupeiști, ci doar niște omuleți cu mai multă inițiativă și curaj) și cel mai important lucru este că trebuie să privim încrezători viața și viitorul. Întâlnirea din 16 martie a fost o experiență ce a avut un efect stimulativ asupra noastră și mă bucur că am avut ocazia să particip la acesta “lecţie de optimism”.»

ROXANA ROGOBETE (studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara): «Întâlnirea lui Daniel Cristea-Enache cu cititorii timişoreni a adunat, din păcate, un număr deloc impresionant de participanţi, probabil şi datorită faptului că autorul oferise deja un „concert de deschidere” în dimineaţa aceleiaşi zile la Facultatea de Litere. Dar cine a crezut că moderatorul emisiunii Literatura de azi este redundant ori monocord s-a înşelat. În faţa unui public venit de curiozitate/plăcere, criticul şi scriitorul a scos din „sertarul” său istorii insolite cu inocenţa cu care magicianul scoate iepuri din joben.

Prezentarea volumelor a arătat un Daniel Cristea-Enache ce poate jongla la fel de bine cu artileria grea a criticii (mărturie fiind volumele hardcore până şi pentru un student la Litere… sau poate doar pentru unul de la Literele timişorene) şi cu un gen de texte mai soft, accesibile publicului larg, prin umor şi fluiditate (dar pesemne cu aceeaşi dăruire şi responsabilitate). Discuţia (cu prea puţine intervenţii ale juniorilor elevi şi studenţi) a alunecat dincolo de criticul şi scriitorul D.C.-E., ajungând la probleme legate de statutul şi rolul unui critic literar şi, în special, al criticii de întâmpinare care ar trebui să fie fundamentată axiologic. Cât de relevant mai este astăzi un cronicar cu rubrică săptămânală într-o publicaţie literară sau chiar glossy, cât de pertinentă rămâne opinia lui pentru posibilii cititori, în condiţiile în care el intră într-un proces de lectură la foc automat? Ce înseamnă, în fond, publicarea unui volum, ce înseamnă acel marketing ori promovarea lui? Toate acestea au în vedere, în fond, cititorul, iar Daniel Cristea-Enache nu s-a erijat (a spus-o şi a dovedit-o!) în criticul care aşteaptă întrebări şi dă verdicte. Astfel, ne-am bucurat de interesul dumnealui pentru lectorul empiric, în carne şi oase: ce şi de ce citim? Care ar fi strategiile celui care caută o carte?

În final, ar fi de remarcat acel optimism al autorului care vede în generaţia tinerilor de astăzi nişte cititori care pot oferi, în timp, opinii pertinente. „Timpurile noi” aşază pe umerii noştri responsabilitate şi încredere, iar dacă D.C.-E înţelege generaţia sa ca intermediar între trecut şi viitor, eu zic să îl credem pe cuvânt: deja şi-a început munca.»

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Numai la auzul veştii că vom avea norocul de a avea în faţă autorul unei cărţi m-a încântat. Acest vis se anunţa a deveni realitate. Spun vis fiindcă de foarte mult timp doream cu ardoare să am o asemenea ocazie care nu credeam că-mi va mai bate la uşă. Iar după atâta încântare şi nerăbdare, rezultatul nu putea fi altul decât unul pe măsură. Încă din paginile răsfoite şi din scurtul capitol citit am simţit o voce caldă a unui autor contemporan, apropiat de preocupările mele actuale.

Felul în care această întâlnire a reuşit să mă ţină cu zâmbetul pe buze, dar mai ales cum discuţia m-a făcut să fiu numai ochi şi urechi, mi se par a fi, acum, derulând filmul, de o importanţă marcantă.

În ceea ce priveşte discuţia în sine, cel mai important aspect atins în timpul discuţiei mi s-a părut a fi viziunea pozitivă şi îmbucurătoare a autorului în ceea ce priveşte viitorul.

Acum, în încheiere, nu pot decât să regret că nu am citit cartea de la primul până la ultimul alineat, dar cu siguranţă voi relua lectura.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Ce poate fi mai frumos decât să trăieşti prin cultură! Citesc, citesc mult, dar nu orice maculatură comercială. Mă izolez într-o lume mică, dar totodată mare. Spun mică pentru că destul de puţini sunt cei ce au descoperit-o, iar mare pentru că mereu găsim ceva nou, e o lume plină de surprize: lumea cărţilor. De 2 ani particip la atelierul de lectură „În căutarea cititorilor celebri”. Nu m-am gândit niciodată să renunţ şi nici nu am de gând. E un loc în care mă simt liberă, respectată, simt că trăiesc. După fiecare întâlnire plec cu gânduri mai bune, optimistă, cu o lecţie de viaţă învăţată. Am învăţat să citesc o carte, să vorbesc, să am încredere în mine.

Vineri, în cadrul întâlnirii, am învăţat că nu toţi românii corespund imaginii clişeizate pe care alţii ne-au creat-o şi pe care noi nu suntem obligaţi să ne-o asumăm. Am învăţat că există români (non)conformişti, români valoroşi, români în faţa cărora mă înclin. Vineri am descoperit nu doar cartea, ci şi omul din spatele acesteia, cel care a construit-o literă cu literă şi ne-a dăruit-o nouă, cititorilor. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să delimităm cartea de scriitor şi scriitorul de carte! Personajul central nu e echivalentul autorului, cartea nu trebuie citită superficial, ci în profunzime. Cum am mai spus: am învăţat să citesc o carte.

Întâi de toate trebuie să menţionez că Cinematograful gol e o carte splendidă. M-a fascinat încă de la primele pagini. Am deschis-o încet, curioasă, însă am citit-o repede. Pur şi simplu nu am putut să o las din mână până nu am terminat-o. Chiar mi-a plăcut foarte mult!

Iată că a sosit momentul să mă întâlnesc cu autorul cărţii. Sunt emotivă de felul meu: plâng la filme, când citesc. Tocmai de aceea emoţiile se acumulau continuu. În faţa mea stăteau doi scriitori: Daniel Cristea-Enache şi Radu Pavel Gheo. Cu aşa invitaţi cum să nu fii emoţionat? Dar aceşti oameni au reuşit să mă scape de emoţii. Au creat o atmosferă plină de voie bună, au vorbit liber, frumos, despre lucruri cu adevărat importante. Au vorbit mult, am depăşit programul, însă timpul a trecut atât de repede. Mereu lucrurile frumoase trec repede, dar rămân întotdeauna întipărite în minte.

L-am cunoscut pe criticul, scriitorul şi omul Daniel Cristea-Enache şi am văzut că nu e român tipic, după cum spune chiar el: „Iată de ce nu-s român sută la sută. Nu ştiu să fac decât două-trei chestii (să citesc, să scriu, să vorbesc articulat)”. A fost o seară nemaipomenită. M-am simţit foarte bine. Am învăţat multe lucruri. Am aflat ce înseamnă să fii critic literar, cine este Bălăiţă, mi-am adus aminte de „Cireşarii”, „La Medeleni”, Toate pânzele sus.  Am învăţat să nu mă mai simt constrânsă de românul „not guilty”, românul „lipsit de modestie”, românul „hiperactiv”, românul „nevoia te învaţă”. Eu sunt împăcată. Am cunoscut români valoroşi de la care ai ce învăţa şi care pot schimba lucrurile în bine. Oameni ca Daniel Cristea-Enache şi Radu Pavel Gheo întâlneşti mai rar, însă când îi întâlneşti îţi fac ziua mai bună. Sunt oameni care ştiu că o carte nu se scrie oricum, ci doar iubind literatura, iar ei o iubesc, de aceea scriu atât de bine.

Şi eu o iubesc, dar eu sunt doar un cititor. Pot spune chiar că nu pot trăi fără două lucruri: aerul şi cărţile. Aerul îl iau de oriunde (chiar dacă e mai poluat), iar cărţile îmi sunt scoase la lumină în cadrul întâlnirilor lunare ale Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri”.

În final, vreau să vă mulţumesc, Daniel Cristea-Enache, Radu Pavel Gheo, Alina Radu şi Irina Dincă pentru această seară minunată! »

Le mulţumim invitaţilor noştri speciali, Daniel Cristea-Enache, Radu Pavel Gheo şi Alina Radu, pentru vervă, implicare şi entuziasm, tuturor celor care au participat, au citit şi au luat parte la discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă aşteptăm la o nouă întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PRIZONIERI FĂRĂ VIITOR – KAZUO ISHIGURO, SĂ NU MĂ PĂRĂSEŞTI, Editura Polirom, Colecţia TOP 10+, 2011, care va avea loc marţi, 24 aprilie 2012, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

Între a fi «nonconformist» şi a fi conformist (fără ghilimele) distanţa nu este atât de mare precum ar putea să pară. Indiferent la ce te aliniezi, la o turmă condusă de un baci dibaci sau la o minoritate excentrică şi ţipătoare, vei renunţa la convingerile tale, câte vor fi fost, pentru a juca un anumit rol, într-o scenografie dată, după o regie care nu-ţi aparţine. […] A fi nonconformist – de data aceasta, fără ghilimele ironice – presupune de fapt şi sincronicitate, şi continuitate. E teribil de greu: să filtrezi critic tot ce se spune şi se crede, păstrând rezerva sau luând distanţă faţă de o atitudine comună, refuzând confortul (moral, psihologic, material) oferit de compromisul general. E la fel de greu să păstrezi comunicarea şi dialogul cu această colectivitate cuminţică, încercând să-i înţelegi impulsurile şi justificările. Nu mai puţin dificilă îmi pare smulgerea din clişee, din convenţii, din tipare de gândire şi acţiune excesiv utilizate şi formalizate. Trăieşti într-un spaţiu şi într-o epocă dominate de un anumit cod cultural şi comportamental, la care eşti obligat să te raportezi. Nu vorbeşti, la figurat vorbind, limba majorităţii, dar majoritatea o vorbeşte pe a ta, la propriu. Trebuie deci să te desprinzi de context, dar păstrând toate aderenţele; să-ţi joci cât mai bine rolul social, punându-l însă în armonie cu fondul tău de opinii personale şi credinţe intime; să înfăţişezi o condiţie sau alta (bun român şi bun cetăţean, profesionist impecabil şi votant lucid, familist desăvârşit şi prieten adevărat), respectându-ţi totodată propria condiţie. Şi urmându-ţi vocaţia.
La acest palier, cred că nonconformismul şi conformismul se întâlnesc. E vorba în fond de acelaşi lucru: să respecţi absolut toate regulile, normele, coordonatele prescriptive ale lumii tale, fiind în acelaşi timp într-un acord deplin cu persoana pe care numai şi numai tu o reprezinţi.” (Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol)
Conformismul cuminte şi „nonconformismul” strident se dovedesc faţa şi reversul aceleiaşi atitudini mimetice, măşti confortabile sub care se ascunde acelaşi spirit gregar. Adevărata provocare nu este să fii cu orice preţ un „nonconformist”, respectând orbeşte unica şi implacabila regulă de nu respecta nici o regulă. Mult mai dificil e să găseşti echilibrul fragil între normele exterioare şi principiile personale, să ai tăria să gândeşti, să simţi şi să acţionezi întotdeauna în deplin acord cu propria ta persoană, indiferent dacă gândurile, sentimentele şi faptele tale vor fi ulterior privite drept conformiste sau nonconformiste de o turmă sau alta.
Confesiunile din Cinematograful gol probează tocmai această armonie sub semnul căreia conformismul şi nonconformismul se întâlnesc şi se împletesc, dezvăluind un jucător consecvent şi onest, care respectă regulile jocului, rămânând, în acelaşi timp, consecvent strategiilor personale şi propriului filtru axiologic. Descoperim în cele zece părţi ale acestei cărţi la graniţa fluidă dintre publicistică şi memorialistică autoportretul unui tânăr ce nu se sfieşte să fie lucid şi sensibil, ironic şi patetic, optimist observator al oamenilor care îşi păstrează normalitatea şi realist analist al vanităţilor scriitoriceşti, critic harnic şi serios, respectând la mustaţă deadline-urile numeroaselor cronici pe care le scrie într-un ritm susţinut şi după un program draconic, dar şi familist convins, (aproape) neîntrecut jucător de ping-pong, microbist nostalgic ori pasionat al jocurilor de strategie, îngrijindu-şi cu duioşie peştişorii din acvariu ori degustând în tihnă o cafeluţă.
Descoperim în aceste pagini intimitatea atent filtrată a unui critic literar (dar aflat şi în postura inedită a unui cronicar de teatru, de film, chiar muzical etc.) care nu ezită să-şi dezvăluie decalogul profesional, dar şi a unui „copil de asfalt”, a unui soţ şi tată model, a unui român care îşi recunoaşte atât defectele neaoşe, cât şi ex-centricităţile naţionale, a unui călător ce trece prin tot felul de peripeţii amuzante, a unui observator optimist şi a unui spectator sensibil, a unui microbist atent la dimensiunea educativă a jocului şi a unui pasionat tentat de vicii nevinovate, a unui „om la casa lui”, echilibrat şi destins, care respectă cu fair-play regulile jocului, rămânând însă mereu consecvent cu sine însuşi. Atitudine conformistă? Nonconformistă? Şi una, şi alta!
Iată şi provocarea pe care o propunem pentru cea de a treia întrunire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de vineri, 16 martie 2012, de la ora 19, care va prilejui o ÎNTÂLNIRE CU DANIEL CRISTEA-ENACHE: care este dreapta măsură între conformism şi nonconformism în viaţa unui om consecvent cu sine însuşi? Am ales drept punct de plecare savuroasele tablete ale lui DANIEL CRISTEA-ENACHE din CINEMATOGRAFUL GOL, publicat recent, în 2011, în Colecţia Ego-grafii a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare. Îi vom avea printre noi, ca invitaţi speciali, atât pe autorul cărţii, cât şi pe scriitorul Radu Pavel Gheo.
Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări incitante:
• Ce înseamnă fair-play-ul şi care sunt posibilele atitudini civilizate în faţa nerespectării lui?
• Care sunt resorturile şi mizele umorului lui Daniel Cristea-Enache?
• Cum se construieşte filtrul axiologic personal?
• Care este responsabilitatea criticului literar în faţa cititorilor săi şi cum poate el ocoli ispitele implicite din decalogul propus de Daniel Cristea-Enache?
• Cum se împacă optimismul şi realismul în faţa spectacolului mentalitar românesc?
• Ce înseamnă dialogul autentic, cum poate fi provocată întâlnirea pe aceeaşi lungime de undă cu celălalt, fie el autor sau cititor?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de un cititor pasionat de la Atelierul nostru de lectură, ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara, clasa a X-a Filologie):
«În rândul cititorilor mai mult sau mai puțin experimentați s-a încetățenit și a prins rădăcini ideea conform căreia literatura și gazetăria nu pot coabita și nu au cum să se intersecteze. La prima vedere, diferența dintre cele două este suficient de clară pentru a putea fi contestată. Într-adevăr, rare sunt situațiile în care un articol jurnalistic își pune amprenta hotărâtoare asupra cititorului care (mai) binevoiește să citească ori doar să răsfoiască o atare publicație. Un editorial are, în zilele noastre, o ,,viață’’ mult mai scurtă decât aceea a unei cărți celebre. Nimeni (sau aproape nimeni) nu mai are timpul și cheful necesare pentru a reexamina texte ziaristice sau pentru a se aventura în complicatele ițe ale arhivelor. În schimb, cărțile care trec cu brio ,,testul’’ primei lecturi au șansa unei recitiri ce poate furniza reacții dintre cele mai diverse. Praful și uitarea par a se așterne mult mai confortabil pe vrafurile gazetelor decât pe rafturile bibliotecilor.
În ciuda tuturor diferențelor dintre cele două domenii atât de vaste, există cazuri (deloc puține) în care literatul și publicistul se reunesc în persoana aceluiași autor. Unul dintre aceste cazuri este criticul și cronicarul literar Daniel Cristea-Enache.
Cinematograful gol (Polirom, 2011), cea mai recentă apariție editorială din colecția Ego-grafii a editurii ieșene, reunește articole apărute în „Suplimentul de cultură”, „Dilema Veche”, „Ramuri” și „Bucureștiul Cultural”. Gravitând tematic în jurul unor întâmplări din viața privată a lui Daniel Cristea-Enache, volumul cuprinde texte care completează și întregesc profilul cronicarului literar. Evocările sau descrierile unor oameni și a unor evenimente (Bagaje pentru paradis, Un os de pește, Mateiulia, Spring Time, Ffwd, Din fotoliul lui Arghezi, Playback, Rogozanii, Rogozanu, O amintire cu Ceaușescu, Doi revoluționari, Poneiul roz și românii verzi, Profesorul Chevorchian și textul închinat lingvistului și profesorului universitar Teodor Hristea), observațiile privitoare la munca săptămânală de cronicar de întâmpinare și la anumite concluzii referitoare la receptarea cronicilor sale (Deadline, Infamie, Iluziile scriitorului român, Metametacritică), impresiile de iubitor al fotbalului, teatrului, filmului și muzicii (Pragmatism, Frica, Un fotbal adevărat, Liga Campionilor, Balaci, balaci_hagi.ro, Romanian Dream, Viața la borcan, Mefisto, Artă pentru artă, Muzici și faze, Star Wars, Happy-end), textele eseistice din capitolul Românești oferă imaginea unui autor expansiv, curios, lucid, ironic și nostalgic. Scriitura lui Daniel Cristea-Enache este aceea a unui observator detașat, ferit de capcanele generalizărilor pripite, deschis spre dialog (exterior și interior) și dispus să (se) comunice; stilul cald, familiar, neprotocolar și ludic facilitează lectura și introduce lectorul într-o atmosferă destinsă. Pasajele sincere și directe, ca următorul – „Iată de ce eu nu-s român sută la sută. Nu știu să fac decît două-trei chestii (să citesc, să scriu, să vorbesc articulat). După ce mă depășește covîrșitor, tehnica mă omoară. În toți anii copilăriei mele, n-am știut decât să stric, nu și să repar. Am dezvoltat complexe de inferioritate și dureroasă ex-centricitate etnică. Dar n-am putut, și pace, să mă bag sub mașină îmbrăcat într-un maieu unsuros, ca toți bărbații de pe strada mea, și să dreg acolo ce trebuia dres. Am crezut în conceptul de service, care lichidează din fașă mândria de sine a Românului inventiv. Am în continuare acest ideal absurd al diferențierii și specilizării: unii se pricep foarte bine la ceva, alții la fel de bine la altceva.” (p. 104) -, descriu un tip de personalitate care contrastează puternic cu tiparul românesc binecunoscut.
Fără pretenția livrării unor lecții (de viață, de critică sau de etică), Daniel Cristea-Enache oferă, prin intermediul acestui volum, un exemplu de dublă integritate: umană și profesională.»

Aşadar, vă aşteptăm vineri, 16 martie 2012, de la ora 19, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, la o nouă întrunire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, la o ÎNTÂLNIRE CU DANIEL CRISTEA-ENACHE, pentru a discuta despre CINEMATOGRAFUL GOL, cartea sa recent publicată la Editura Polirom, în 2011, avându-i printre noi, ca invitaţi speciali, atât pe autorul cărţii, cât şi pe Radu Pavel Gheo!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a povestirilor adunate în volumul IUBIRI CARAGHIOASE al lui MILAN KUNDERA printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute romane ale prozatorului ceh:

1. GLUMA (1967) – primul roman al lui Milan Kundera, cel care a şi condus la interdicţia de publicare în Cehoslovacia comunistă. Încurcăturile provocate de un lanţ de glume aparent inofensive în viaţa lui Ludvík şi în destinele celorlalte personaje (Helena, Jaroslav, Kostka) denunţă incompatibilitatea dintre fanatismul ideologic al totalitarismelor şi libertatea şi ambiguitatea ascunsă în orice glumă. Ludvík este un tânăr comunist naiv, care în inconştienţa lui, se decide să îi joace o şotie iubitei sale prea serioase, Marketa, trimiţându-i textul „Optimismul e opiumul omenirii. Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troţki! Ludvík”, îndrăznind să bagatelizeze „optimismul” şi „spiritul sănătos”, clişee din recuzita ideologiei comuniste. Consecinţele sunt previzibile, iar această primă glumă va atrage după sine alte şi alte glume, care îi vor scăpa lui Ludvik de sub control, semn că firele ce le leagă se află mai presus de el, simplu personaj într-o glumă ce-l depăşeşte.

2. VIAŢA E ÎN ALTĂ PARTE (1973) – roman având în centrul său figura apolinică a poetului Jaromil, dominat de autoritatea maternă, cea care i-a impus gusturile literare, i-a trasat programul estetic şi i-a inoculat ideea că trebuie să fie poet. Complexul lui Oedip devine un obstacol atât în viaţa amoroasă a mamei, care îşi ratează povestea de iubire cu un pictor suprarealist, cât şi în încercările amoroase ale fiului, împovărat de vigilenţa celei care refuză să împartă adoraţia fiului cu orice altă femeie. Din nou, Milan Kundera se va raporta polemic la ideologia comunistă, dezvăluind monstruozitatea ce se poate naşte din încrucişarea poeziei cu ideologicul, neprihănirea iniţială a lui Jaromil degradându-se în final într-o insensibilitate atroce, culminând cu trădarea prietenei roşcate şi denunţarea fără milă a fratelui ei disident.

3. VALSUL DE ADIO (1972) – o împletire burlescă, în cinci părţi (singurul roman din seria celor scrise în limba cehă ce nu este structurat în şapte părţi), a destinelor câtorva personaje ce se întâlnesc într-o discretă staţiune cehoslovacă pentru a-şi trata infertilitatea în clinica dementului doctor Škréta, care are cutezanţa să separe procreaţia de iubire, inseminându-le artificial pe pacientele sale, fără ştirea lor, cu propriul său material genetic. Întâmplările gravitează în jurul Růženei, o asistentă însărcinată, care este ucisă în final de o tabletă albăstruie cu otravă, ascunsă într-un tub de calmante din poşeta acesteia.

4. CARTEA RÂSULUI ŞI A UITĂRII (1979) – încă o carte la graniţa dintre roman şi colecţie de nuvele, cele şapte părţi ale ei fiind legate prin fire discrete, aproape imperceptibile. Ea se vrea a fi „un roman despre Tamina şi, din clipa în care Tamina părăseşte scena, devine un roman pentru Tamina. Ea este personajul principal şi principalul ascultător, toate celelalte întâmplări fiind o variaţiune a propriei sale poveşti, ce se unesc în viaţa ei ca într-o oglindă.” Milan Kundera oferă în acest pasaj o condensată descriere a formulei romaneşti regăsite în mai multe texte kunderiene, construite la hotarul fluid dintre mănunchi de proze scurte şi roman. Nu întâmplător şi volumul Iubiri caraghioase este considerat de unii critici literari a fi roman, întrucât şi în structura sa se regăseşte un nucleu ficţional (textul central, Simpozionul) ce uneşte, ca într-o oglindă, firele narative ale celorlalte întâmplări aparent disparate, împletindu-le într-o imagine polimorfă a iubirii.

5. INSUPORTABILA UŞURĂTATE A FIINŢEI (1984) – una dintre cele mai apreciate cărţi ale lui Milan Kundera, din nou structurată în 7 părţi, gravitând în jurul unui „pătrat” amoros, alcătuit din două cupluri în oglindă: pe de o parte, chirurgul Tomas, un Don Juan ce separă tranşant iubirea (pentru soţia sa) de erotism (pasiunea pentru nenumăratele sale amante), şi fotografa Tereza, sensibila sa soţie, copleşită de gelozie şi de incapacitatea de a-şi păstra soţul doar pentru sine, pe de cealaltă parte, uşuratica pictoriţă Sabina, una dintre amantele lui Tomas, mereu predispusă la trădare, nestatornică, respingând orice formă de kitsch, şi iubitul ei, idealistul profesor Franz, în care aceasta recunoaşte ceea ce ea detestă mai mult: kitschul. Un rol important îl au şi epitafurile în acest roman kunderian: prin acestea Franz este identificat cu fiul rătăcitor, Tereza şi Tomas, retraşi într-un edenic cadru rural, se regăsesc în cuplul adamic, iar câinele lor, Karenin, prin zâmbetul lui de pe patul de moarte, le oferă un liant neaşteptat al căsniciei lor.

6. NEMURIREA (1990) – ultimul roman al lui Milan Kundera scris în limba cehă, alcătuind, împreună cu cele două anterioare, o trilogie. Textul, cuprinzând şi de această dată şapte părţi, glisează de la povestea lui Agnes şi a surorii sale Laura la cea a relaţiei lui Goethe cu tânăra Bettina, îndrăgostită nu atât de acesta, cât de gloria lui, şi la conversaţia imaginară a scriitorului german cu Ernest Hemingway. Aparent un roman despre imortalitate, el gravitează în jurul unor morţi, personajele fie trec în nefiinţă, precum Agnes, fie sunt deja acolo, ca Goethe sau Hemingway. Prin figura Bettinei, Kundera problematizează intruziunea biograficului în receptarea literaturii, ca de altfel şi prin dialogul dintre autorul cărţii cu unul dintre personajele sale, Paul, cât şi prin mâhnirea lui Goethe că opera sa literară este umbrită sau chiar răstălmăcită de anecdote picante care îi deturnează sensurile şi o aruncă în derizoriu.

7. LENTOAREA (1995) – primul roman scris în limba franceză, renunţând la structura în şapte părţi şi pulverizând-o în 51 mini-capitole, aducând laolaltă câteva cupluri din vremuri diferite, unite prin acelaşi decor romantic, un castel: Milan Kundera (personajul-narator cu acelaşi nume cu autorul) şi soţia sa Vera într-o noapte petrecută acolo, cavalerul şi Doamna de T. trăind o aventură pasională într-o noapte din secolul al XVIII-lea, Immaculata şi Berck, trăind o idilă compromisă de descoperirea falsităţii imaginii pe care ea o avea despre acesta. Un roman despre timp şi timpuri diferite, despre vârstele diferite ale senzualităţii.

8. IDENTITATEA (1998) – o radiografiere a neliniştilor ce tensionează cuplul Chantal – Jean-Marc odată ce bărbatul decide să-i trimită scrisori anonime iubitei sale „sub masca unui străin”, ca din partea unui admirator secret, pentru a o face să se simtă din nou tânără şi dorită, după ce aceasta îi mărturisise că nimeni nu mai întoarce capul după ea. Ceea ce iniţial părea un joc inocent se transformă treptat într-un coşmar, finalul deschis glisând între ipoteza unui vis ce părea aievea şi cea a unei realităţi ce a alunecat în irealitate: „Care-i momentul când realul s-a transformat în ireal şi realitatea în vis? Unde era hotarul dintre ele? Unde este hotarul?”

9. IGNORANŢA (2000) – un roman despre exil, despre ruptură şi întoarcerea acasă a fiilor rătăcitori, despre memorie şi uitare, cu transparente trimiteri intertextuale la odiseea lui Ulise şi la reîntoarcerea acestuia în Ithaca natală. Irena, personajul central al romanului, decide să se întoarcă în Cehia natală după 20 de ani petrecuţi în Franţa. Revenirea pe meleagurile natale îi prilejuieşte întâlnirea cu Josef, iubitul ei din tinereţe, reîntors şi el în ţară după o lungă absenţă. După o noapte de pasiune frenetică, Irena testează memoria iubitului ei şi descoperă cu oroare că acesta nu îşi mai aminteşte nici măcar numele ei, iar Josef se furişează din camera de hotel în care aceasta dormea încă, lăsându-i un bilet de adio în care i se adresează prin generica şi vaga formulă „sora mea”. Cei doi descoperă astfel cu uimire şi disperare că uitarea a pus stăpânire pe mintea şi sufletul lor, că amnezia i-a transformat în doi necunoscuţi ignorându-se unul pe celălalt.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU(masterandă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara): «Alăturarea epitetului de „caraghios” noțiunii care desemnează conceptul de „iubire”, poate părea surprinzătoare. Aceasta, pentru că încă din vechime se știe despre dragoste că este „îndelung răbdătoare și plină de bunătate”, că „nu se poartă cu necuviință” și nici „nu gândește răul” – dimpotrivă, ea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (1 Corinteni, 13; 4,5,7).

Totuși, înainte de a vedea în ce măsură putem spune despre iubire că este „rizibilă”, vom trece în revistă cei patru termeni fundamentali prin care se reda sentimentul dragostei în vechea elină. Grecii antici considerau că există patru tipuri sau manifestări distincte ale iubirii. Poate cel mai cunoscut dintre termeni este cel de φιλία (philía). El a fost propus de către Aristotel în lucrarea Etica Nicomahică și desemnează iubirea ca prietenie sau fraternitate. La antipodul său, se află aspectul intim, romantic al iubirii – dragostea ca ἔρως (éros). Urmează acel aspect natural, familial al iubirii – afecțiunea pe care o simte și o transmite un părinte copilului său. Termenul care denumește acest sentiment este cel de στοργή (storgé). Last but not least, mai există și noțiunea de ἀγάπη (agápe). Acesta este poate cel mai înalt grad al iubirii, întrucât are o dimensiune atotcuprinzătoare și se referă la dragostea lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos față de oameni. Termenul e întâlnit îndeosebi în Noul Testament.

Bineînțeles, la scriitorul de origine cehă, Milan Kundera, în Iubiri caraghioase, nu întâlnim, în formă pură, absolut niciuna dintre categoriile pe care le-au propus grecii antici. Culegerea de povestiri se apropie mai degrabă de dimensiunea erotică a iubirii, însă atracția naturală dintre bărbat și femeie este parodiată. Avem de-a face mai curând cu escapade amoroase, cu așa-numitele „aventuri” și nicidecum cu relații autentice. Totuși, ce au în comun toți participanții la aceste escapade e faptul că niciunul din ei nu își dezvăluie adevăratul său ego partenerului sau partenerei, ci adoptă un alt fel de a fi. Cu alte cuvinte, fiecare încearcă să pretindă că este cu totul altceva decât e el în realitate. Iar în acest context ne confruntăm cu problema kitsch-ului și a imitației. Aici, vom da citire unui reprezentativ filosof francez, Henri Bergson. În eseul său, Le Rire : essai sur la signification du comique, acesta consideră că una dintre cele mai importante surse ale comicului o întâlnim tocmai în situațiile în care cineva se comportă într-un mod nespecific lui (« Nous ne commençons donc à devenir imitable que là où nous cessons d’être nous-même. » – http://classiques.uqac.ca/classiques/bergson_henri/le_rire/Bergson_le_rire.pdf, p.21). Mai mult, Bergson consacră unei astfel de situații celebra formulă « du mécanique plaqué sur du vivant » (Idem, ibidem, p.23).

Așadar, raportat la povestirile lui Kundera, observăm că relațiile care încearcă să se închege nu sunt decât niște legături forțate care își dovedesc inutilitatea la sfârșit, când cei doi parteneri se despart tocmai fiindcă nu îi lega nimic altceva în afara unor pulsiuni momentane (cum ar fi în Eduard și Dumnezeu) sau ambiții personale ori conveniențe de moment (ca și în Nimeni nu va râde sau în Doctorul Havel după douăzeci de ani). Bineînțeles, totul este redat într-o manieră comică. De fapt, astfel de contexte nici nu ar putea fi judecate de către publicul contemporan decât drept rizibile.

„Iubirile” lui Kundera, care, înainte de toate, stârnesc râsul prin ridicolul lor, redau situații pe care popoarele ancestrale, dacă nu le anatemizau, cel puțin le puneau sub tabu. Nu vom stărui aici asupra viziunii tuturor comunităților antice – e limpede faptul că cei vechi condamnau orice relație de tip extraconjugal sau adulterin – ci ne vom limita la o viziune ancestrală mai puțin cunoscută și anume la literatura clasică de limbă tamil (din Sudul Indiei). Cea mai mare parte a acestei literaturi e rezervată liricii erotice, restul fiind alcătuit din poemele eroice. Foarte interesant este faptul că poeziile de dragoste nu condamnau relațiile pre-maritale, însă dragostea neîmpărtășită, relațiile care aveau la bază conveniența, interesul sau impulsurile erotice erau tabuizate – numai celor mai de jos pături ale socoetății li se permitea implicarea în astfel de legături.  Se observă așadar gravitatea, solemnitatea cu care anticii priveau relația dintre bărbat și femeie, caracteristici cărora, în ziua de azi, le-a luat locul însuși rizibilul.

Tocmai fiindcă astăzi prevalează comicul, în detrimentul acelor manifestări care țin mai degrabă de ceea ce latinii chemau prin tremor, și la întâlnirea din februarie a Cititorilor Celebri, am încercat ca împreună să găsim legătura dintre amor și umor. Ne-am bucurat și de data aceasta de implicarea și îndrumările domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest, care ne-a dezvăluit noi perspective asupra comicului și a kitschului atât în povestirile lui Kundera, cât și în general. De asemenea, subiectul propus spre discuție a fost primit și considerat cu entuziasm de către participanți.

În cele din urmă, voi recomanda povestirile cuprinse în antologia Iubiri caraghioase, a lui Milan Kundera, atât oricărui cititor dornic de a afla o carte bună, dar mai ales celor care caută verticalitatea în acel sector căruia vechii greci i-au dat numele de eros.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Volumul publicat în 1960 de Milan Kundera are un surprinzător de subțire substrat politic dacă îl raportăm la activitatea publică ulterioară a scriitorului stabilit în capitala Franței la mijlocul anilor `70. Personajele sale se angajează într-un joc amoros pe cât de frenetic pe atât de superficial. Gratuitatea și lipsa de perspectivă a legăturilor sentimentale din cele 7 nuvele sunt trăsături care îmbracă o haină comică ce le justifică existența, căci râsul este un remediu cât se poate de potrivit pentru a ajuta la sfidarea rezultatelor unei analize lucide. Toate idilele prezentate sau doar sugerate în carte ar rămâne, în lipsa valențelor comice, la stadiul de farse ridicole, eboșe miniaturale și grosolane prin stridența, redundanța și lipsa lor de substanță; ceea ce le salvează, validându-le și îngăduindu-le dreptul la verosimilitate, este comicul – cel al situațiilor, al limbajului și, în cele din urmă, al sexualității. Poate dragostea, așa cum o cunoaștem noi astăzi, să coexiste în planul ficțional sau în cel existențial cu șaradele comice, cu ironia, cu ridicolul ori cu caraghiosul? Doctorul Havel și celelalte personaje sunt de părere că da. Bunul-simț, însă, scutură nemulțumit din cap. Rămâne de văzut de partea cui se va dovedi a fi dreptatea…

Dincolo de comic și anexele sale se ivește însă tragicul: un tragic redus, aproape imperceptibil, însă totuși un tip de tragic ceva mai special – tragicul disimulării, al dedublării, al jocului de măști și al iluziei percepute ca o certitudine. Doctorul Havel este, în primul rând, un mare actor, un farsor de primă mână, un connaisseur de factură don quijotescă și un maestru al autoiluzionării ingenue. Marele Culegător, urmașul celebrului Don Juan, se mulțumește cu gloria efemeră a cuceririlor întâmplătoare, oscilând între conștientizarea și acceptarea condiției sale marginale și prelungirea iluziei. Personajele Iubirilor caraghioase par să se mulțumească însă cu a doua variantă.»

RALUCA CODRIN (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Când mi s-a propus să merg la întâlnirea de la Cărtureşti, am acceptat nu foarte entuziasmată pentru că ştiam că îmi va fi aproape imposibil să citesc în întregime  „Iubiri caraghioase” de Milan Kundera, dar eram curioasă deoarece niciodată nu mai luasem parte la o asemenea discuţie. Ceea ce am auzit acolo m-a făcut să regret că am citit doar prima povestire. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l spun este că întotdeauna, dar întotdeauna trebuie să profiţi de orice ocazie ţi se oferă să-i asculţi pe cei care discută despre cărţi. Am întâlnit şi am ascultat acolo oameni care, deşi unii dintre ei au înţeles diferit faţă de mine povestirile lui Kundera, au reuşit să o facă în cel mai profund mod cu putinţă. Ascultând astfel de oameni, ţi se deschid alţi ochi şi tot ceea ce credeai este înlocuit cu părerile lor. Nu cred că are rost să expun aici prima impresie pe care mi-a lăsat-o povestirea pe care am citit-o, cert e că am făcut-o destul de superficial, conştientă fiind că oricum nu voi reuşi să citesc toată cartea.  Auzindu-i însă  vorbind pe cei care nu doar au citit cartea, însă au şi reuşit să-i descopere toate „subtilităţile”, mi-am dat seama că atunci când asculţi astfel de oameni, e ca şi cum ai respira o gură de aer proaspăt după ce aproape te-ai asfixiat cu mirosul…propriilor păreri greşite.

P.S. Foarte bun ceaiul!»

OANA MORTEANU (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Este a doua oară când merg la Cărtureşti. Îmi place atmosfera ce se creează acolo, parcă toată lumea ştie pe toată lumea,şi de fapt cam aşa şi e pentru că majoritatea merg la fiecare întrunire,deci se cunosc, eu îi numesc ,,veterani”, iar atunci când vin şi novicii, aceştia sunt primiţi cu căldură şi totul ţi se pare familiar, cel puţin aşa simt eu.

De data aceasta am mers să o susţin pe Nicoleta, prietena şi colega mea, care avea de prezentat trei rezumate la Iubiri caraghioase. Era foarte emoţionată, deşi încerca să ascundă acest lucru, şi parcă îmi transmitea şi mie acel sentiment de nelinişte şi emoţii. Odată începută discuţia, timpul a zburat de nici nu mi-am dat seama cum a trecut. În timp ce întorceam cartea pe toate feţele, ceea ce m-a ajutat să înţeleg mult mai bine ceea ce se transmitea de fapt, îmi venea în minte o imagine: parcă eram în Franţa în secolul al XVIII – XIX-lea, când intelectuali, dar şi oameni nu atât de învăţaţi, se adunau la un ceai discutând diferite subiecte, pe care le despicau în patru, într-o atmosferă prietenească şi plină de voie bună şi gust. Asta e ceea ce îmi place când vin aici, parcă pătrund în trecut şi nimic nu ar putea să-mi schimbe acel sentiment.

Este o plăcere şi o bucurie să învăţ lucruri noi, să descopăr o lume a literaturii necunoscută mie şi să înţeleg cât de important este să asculţi şi să fii ascultat. Cu siguranţă voi merge şi data viitoare.»

ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara):«Luna aceasta am intrat în universul lui Milan Kundera, un univers ușor asemănător cu cel al lui Samuel Beckett sau Anton Pavlovici Cehov.

În nuvelele Mărul de aur al dorinței eterne, Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri și Doctorul Havel după douăzeci de ani se face simțit umorul fin care demască incertitudinile unor personaje sau superficialitatea acestora. Este vorba despre un tip de umor ce-și are rădăcinile în iluziile pe care personajele se bazează. Mai mult, apare și un tip de umor nostalgic în cazul personajelor afectate de trecerea timpului, care pun prea mult preț pe „exteriorul” deteriorat. Observațiile ironice subliniază de asemenea deformarea acelei iubiri pure, care ajunge să devină un scop ce se poate atinge doar dacă urmezi anumiți pași, cum este în cazul lui Martin.

În concluzie, Iubiri caraghioase conturează degradarea iubirii sub acțiunea unei societăți ce și-a pierdut din valori, o societate care se bazează din ce în ce mai mult pe niște idei prefabricate, o societate alcătuită până la urmă din oameni ce-și trăiesc viața după un anumit șablon.»

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara):«Iubiri caraghioase – un titlu previzibil care m-a înșelat, căci cele șapte povestiri s–au dovedit a fi surprinzătoare. Una dintre povestirile care mi-au plăcut este Mărul de aur al dorinței eterne. Din firul acțiunii am dedus că cele două personaje se confruntau cu problema unui om care este nevoit să joace cum îi impune societatea și viața și cea a omului care imită doar pentru a-și „cumpăra” acceptarea celor din jur. Cu bucurie am regăsit aceste subiecte și în cadrul întâlnirii noastre. Astfel, personajul Martin este un bărbat de 40 de ani care avea „o soție tânără și, ce-i și mai grav: o iubește, și ce-i și mai grav: se teme să n-o piardă”. Cu toate acestea, Martin este într-o continuă goană după femei. Personajul prin ochii căruia vedem este divorțat, intră cu ușurință în vânătorile lui Martin și își inventează o pradă câștigată, o studentă la medicină.

Ambele personaje stau faţă în faţă cu cele două probleme pe care le înfruntă separat și în egală măsură. Martin este personajul care îmi pare că se confruntă cu teama de a nu fi respins de o societate în care un bărbat este de cele mai multe ori un cuceritor plecat la vânătoare indiferent de starea sa civilă, fiind adesea neînțeles atunci când chiar iubește. Martin este personajul care luptă pe două fronturi. El doreşte să fie văzut ca un bărbat capabil să aibă orice femeie își dorește, care pare a se comporta într-o manieră infidelă, asemenea unei imagini prefabricate, care reflectă bărbatul că fiind un vânător căruia nu-i stă bine decât…la vânătore. Însă în acelaşi timp, Martin își iubeşte soția și e înspăimântat de gândul că ar putea-o pierde. Martin este personajul prins în hora societății, care face o imagine bună doar imitând.

În schimb, al doilea personaj se comportă astfel doar pentru a nu fi mai prejos decât prietenul său Martin. Intră în vânătoare pentru a-și demonstra calităţile, pentru a părea normal. Își inventează o posibilă aventură pentru a părea normal.

Ambele personaje se confruntă cu aceeași problemă a imaginii pe care o au în societate. Cei doi joacă dansul societății urmărind pașii făcuți de alți dansatori, care, poate, la rândul lor urmăresc alți și alți pași. Și totul doar pentru a nu fi diferiți și din cauza gândului chinuitor că ar putea fi respinşi. Exact cum a spus autorul citându-l pe Blaise Pascal „…nu-și dau seama că sunt doar în căutarea vânătoarei, și nicidecum a vânătorului.”

Falsul autostop este cea de-a doua povestire care m-a încântat datorită substratului de idei. Cei doi tineri pornesc în călătoria lor într-un concediu mult dorit. Această călătorie mie îmi pare a fi una inițiatică, deoarece fiecare dintre cei doi va descoperi o altă faţă a celuilalt. Totul începe printr-un joc de roluri început de tânără. Tânărul va descoperi în fata inocentă și ruşinoasă care roșea cu ușurință în faţa lui, o femeie capabilă de un comportament vulgar, iar tânăra va descoperi în tânărul respectuos un bărbat dur și violent. Pe parcursul acestui joc, cei doi chiar se vor întreba cum este în realitate celălalt, care este rolul adevărat și care cel improvizat. În final, tânăra, în hohote de plâns, afirmă „eu sunt eu”. Care dintre cele două feţe prezentate de autor? Rămâne la latitudinea fiecărui lector, însă personal consider că cei doi erau un amestec al celor două roluri adoptate individual, căci personalitatea umană este extrem de complexă. Iți poți petrece o viață cu persoana iubită crezând că o cunoști perfect, însă ea să nu fie așa cum crezi, sau iți poți petrece o viaţă crezând că te cunoști perfect si să nu fie așa… .

Cred că doamna din Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri și doctorul Havel din Doctorul Havel după douăzeci de ani se confruntau și cu problema vârstei. Doamna era vizibil stânjenită de ideea că mai tânărul bărbat ar putea descoperi un corp de care s-ar putea îngrozi. Doctorul Havel fusese un mare cuceritor în tinerețe, însă după 20 de ani realizează că anii au trecut și peste el. Cu toate acestea ambele personaje găsesc o soluție. Doamna după o luptă cu anii și cu fantasma fiului îşi învinge reţinerea, iar doctorul Havel e ajutat de o societate care se lasă furată de aparențe. După ce este văzut în compania frumoasei și tinerei sale soții, doctorul Havel se bucură din nou de toată atenția doamnelor, căci noi oamenii tindem a crede că tot ceea ce fac alții este bun și corect şi cu ușurință ne lăsăm cuceriți.

Aș caracteriza Iubiri caraghioase după frumoasa afirmație conform căreia „un roman bun nu poate fi povestit” . Nu-mi voi mai aminti titlurile celor şapte povestiri, nici acțiunea, nu voi putea povesti cartea, însă cu siguranță voi reține aceste idei expuse mai sus, care m-au fermecat.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara):«2 ani, 19 întâlniri, zeci de participanţi – cu acestea ne putem mândri noi, CITITORII CELEBRI. De 2 ani căutăm cărţi, autori care să bucure iubitorii de lectură. Mereu găsim câte ceva frumos şi de calitate.

Luna aceasta l-am găsit pe Milan Kundera. Am găsit nu doar o carte deosebită, Iubiri caraghioase, ci şi o zi pe măsură – 29 februarie.  Cum carte aveam, afiş aveam, programare aveam, ne-a mai rămas eseul. Luna aceasta am lăsat-o pe Ionela să ne vorbească despre povestiri. Ne-a vorbit cu plăcere despre trei dintre ele: Mărul de aur al dorinţei eterne, Doctorul Havel la 40 de ani şi Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri. Apoi, nu le-am lăsat nici pe celelalte patru deoparte. Pornind de la structura cărţii am vorbit despre povestiri aşa cum se aseamănă între ele. Prima paralelă e între Nimeni nu va râde şi Eduard şi Dumnezeu. Am ales eu începutul şi sfârşitul şi am luat cuvântul. Am vorbit despre aceste două povestiri, despre asemănările dintre ele. Dalia a continuat cu Falsul autostop, iar Laura a încheiat cu Simpozionul.

Prima parte s-a terminat – prezentarea cărţii. De aici mai departe ne-am focalizat pe interpretarea sensului iubirii aşa cum apare în povestirile lui Kundera. Am observat că iubirea înseamnă joc. De fapt, jocul se află la baza fiecărei povestiri. Personajele joacă un rol, îşi ascund adevărata identitate în spatele unor măşti, se transformă în altcineva. Finalul trist e provocat numai şi numai de personajele care îşi creează imaginea unor oameni perfecţi. De fapt, omul nu poate fi decât ceea ce este. Acest aspect este evident în replica finală a tinerei ce joacă rolul unei „stopăriţe” vulgare: „ Eu sunt eu!”. Imaginea ocupă un rol semnificativ în povestirile lui Kundera. În Morţii vârstnici să cedeze locul morţilortineri femeia e preocupată de monumentul pe care fostul ei partener i l-a creat, monument pe care nu vrea să-l distrugă. Pornind de la acest monument, Laura ne-a explicat termenul de „fetiş”. Un alt termen care ne-a fost explicat de domnul profesor Gyurcsik este „kitsch” şi am văzut apoi cum se reflectă acesta în opera kunderiană.

O altă caracteristică a povestirilor este prezenţa clişeelor. Personajele povestirilor acţionează conform unor norme recunoscute şi acceptate. Refuză să caute ele răspunsuri. Pentru ele iubirea înseamnă definiţie şi nu sentiment. Iubirea e ceva unic, fiecare persoană simţind altceva.

Părerile au fost diverse, iar cele 2 ore au fost pline de discuţii interesante despre povestirile lui Kundera.  Domnul profesor Ilie  Gyurcsik a intervenit la momentul potrivit,  oferindu-ne informaţii necesare pentru o mai bună înţelegere a cărţii. Întâlnirea a fost una reuşită,  ca toate celelalte de altfel.  După cele 2 ore am plecat acasă veseli, zâmbind, cu o lecţie de viaţă învăţată.»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Humanitas pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă aşteptăm vineri, 16 martie 2012, de la ora 19, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, la o nouă întrunire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, la o ÎNTÂLNIRE CU DANIEL CRISTEA-ENACHE, pentru a discuta despre CINEMATOGRAFUL GOL, cartea sa recent publicată la Editura Polirom, în 2011, îi vom avea printre noi, ca invitaţi speciali, atât pe autorul cărţii, cât şi pe Radu Pavel Gheo!

„Don Juan, pe câte ştiu, a fost totuşi un cuceritor. Aş spune chiar, cu litere mari: UN MARE CUCERITOR. Dar cum poate fi cineva cuceritor pe un teritoriu unde nimeni nu i se împotriveşte, unde totul e cu putinţă şi totul e îngăduit? Era Don Juanilor s-a terminat. Urmaşul de azi al lui Don Juan nu mai cucereşte, ci culege doar. Figura Marelui Cuceritor a fost înlocuită cu figura Marelui Culegător, numai că acest Culegător nu mai are absolut nimic comun cu Don Juan. Don Juan a fost un erou tragic, apăsat de greutatea vinovăţiei sale. […] Marele Culegător nu are nimic comun cu tragedia, nici cu drama. Erotismul, care pe vremuri era o momeală, o capcană a catastrofelor, a ajuns azi, datorită lui, să se asemene micului dejun, mesei de prânz, filateliei, ping-pongului, dacă nu chiar unei călătorii cu tramvaiul sau goanei după cumpărături. L-a plasat, ca să zic aşa, pe orbita circulară a banalităţii, l-a transformat în decorul şi practicabilul unei scene pe care adevărata dramă abia e aşteptată să apară. Vai, prieteni! exclamă Havel. Iubirile mele (dacă îmi este permis să le numesc astfel) nu sunt decât duşumeaua unei scene pe care nu se întâmplă absolut nimic.” (Milan Kundera, Iubiri caraghioase)

Într-o lume în care totul este posibil şi accesibil, „veselia tragică” a lui Don Juan se preschimbă în „tristeţea comică” a doctorului Havel, măreţia cuceririi decade în derizoriul culegerii, iar erosul alunecă pe „orbita circulară a banalităţii”. Fără învelişul luminos de cuvinte care îl aureolează, erosul frizează banalitatea: „Şi, totuşi, ne lansăm în aventuri amoroase, în primul rând pentru a ne aduce aminte de ele. Pentru ca punctele lor luminoase să lege cu o panglică strălucitoare tinereţea noastră cu bătrâneţea. Ca să păstreze memoria noastră în flacăra eternă.  Şi, află, prietene, că numai cuvântul rostit e în stare să lumineze această scenă, cea mai banală, ca să rămână de neuitat. Se spune despre mine că sunt colecţionar de femei. În realitate, sunt mai degrabă colecţionar de cuvinte.”

Iată convingerea doctorului Havel, unul dintre nenumăraţii seducători din povestirile lui Milan Kundera, un autentic „erou de comedie” eclipsat de propria sa legendă. Panglica strălucitoare a memoriei iubirilor trecute nu poate însă nici să reînvie trecutul, nici să acopere prăpastia ce se adânceşte între realitatea de o „banalitate cenuşie” şi iluzia luminoasă ce o învăluie în cuvinte. Un văl de cuvinte în care iubirea nu mai arde în „flacăra eternă”, ci îşi pune în lumină faţetele cele mai surprinzătoare: cele comice.

Tânărul Klima îşi ratează atât cariera, cât şi relaţia cu Klara refuzând să recomande un articol slab, însă evită posibila minciună printr-o avalanşă de minciuni ce îi scapă de sub control (Nimeni nu va râde).

Martin, un Don Juan prins într-un joc al autoamăgirii, îşi petrece puţinele ore de libertate extraconjugală în compania unui prieten pe potrivă, „înregistrând” şi „contactând” posibile victime ale seducţiei, fără a trece însă vreodată la faptă şi întorcându-se devreme în tihna reconfortantă a căminului (Mărul de aur al dorinţei eterne).

Echilibrul unui cuplu se frânge odată ce viaţa celor doi o ia pe un făgaş neaşteptat într-o vacanţă, printr-un joc aparent inofensiv, în care tânăra pudică îşi asumă rolul unei autostopiste vulgare, iar iubitul ei intră în pielea unui şofer brutal şi insensibil (Falsul autostop).

În camera de gardă a unui spital, subtilităţile şi complicaţiile amorului sunt dezbătute de câţiva medici pe fondul unui simplu accident ce pare a fi o tentativă de sinucidere a asistentei respinse de toţi, Elisabeta, iar această neînţelegere culminează cu declaraţia de iubire a unuia dintre medici, măgulit în vanitatea sa că aceasta ar fi încercat să-şi ia viaţa din cauza lui (Simpozionul).

Un tânăr de treizeci şi cinci de ani îşi reîntâlneşte iubita din tinereţe, acum o văduvă trecută de cincizeci de ani, însă imaginea idealizată pe care i-a construit-o acesteia între timp persistă şi îl împinge într-o nouă relaţie cu ea, cu riscul dărâmării „monumentului” pe care i l-a ridicat pe un piedestal al iluziei (Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri).

Legendarul doctor Havel, bolnav şi îmbătrânit, îşi redobândeşte farmecul irezistibil care îi adusese faima în tinereţe de abia după ce femeile din staţiunea balneară unde venise la tratament îl văd la braţul mult mai tinerei sale soţii, o artistă celebră care îl adora (Doctorul Havel după douăzeci de ani).

Ateul Eduard joacă totul pe cartea credinţei, iniţial pentru a o impresiona pe pioasa sa iubită Alice, apoi din bravadă, când e admonestat de conducerea comunistă a şcolii la care lucrează, în final pentru că tentativele lui de a spune adevărul sunt interpretate drept minciuni şi laşităţi, dar şi pentru a o umili pe Alice pentru superficialitatea credinţei ei, pierzând-o în acest fel definitiv. Eduard sfârşeşte prin a crede cu adevărat, cu un zâmbet fericit pe buze, născut din revelaţia „chipului adevărat şi viu al dumnezeirii”. (Eduard şi Dumnezeu).

Cele şapte povestiri se dezvăluie a fi astfel şapte chipuri rizibile ale iubirii, ce se înlănţuie şi se completează, dezvăluind polisemia şi ambiguitatea cuvântului „iubire”.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru întâlnirea aniversară din februarie a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, care împlineşte luna aceasta doi ani, întâlnire ce va avea loc miercuri, 29 februarie 2012, de la ora 18, cu tema AMOR ŞI UMOR – MILAN KUNDERA, IUBIRI CARAGHIOASE: descifrarea mecanismelor ficţionale prin care iluziile amoroase trezesc efecte comice, precum şi problematizarea reducerii complexităţii iubirii la clişeu şi la kitsch. Am ales drept punct de plecare pentru aceste interogaţii incitante cele şapte povestiri ale lui MILAN KUNDERA din volumul IUBIRI CARAGHIOASE, în traducerea lui Jean Grosu, republicat recent, în 2011, de Editura Humanitas, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt posibilele înţelesuri ale cuvântului „iubire” în textele kunderiene?
• Care sunt efectele comice ale povestirilor lui Milan Kundera şi care sunt mecanismele producerii lor?
• Cum este construit şi deconstruit mitul lui Don Juan în Iubiri caraghioase?
• Cum se raportează personajele povestirilor kunderiene la kitsch şi cum stârneşte acesta râsul?
• Cum poate fi salvată iubirea de alunecarea în banalitate şi de reducerea ei la imagini prefabricate?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, IONELA PRAŢA (elevă în clasa a X-a Filologie a Liceului Pedagogic “Carmen Sylva” din Timişoara:

Mărul de aur al dorinţei eterne

«La început, acţiunea se petrece în Praga. Personajul-narator are un prieten – Martin. Acesta, deşi căsătorit şi îndrăgostit de soţia sa, simte o continuă nevoie de aventuri cu alte femei. Astfel, îl atrage şi pe prietenul lui în tumultul aventurilor sale.

O aventură conţine mai multe etape: înregistrarea femeii, adică scrierea în carnet sau în memorie a numelui acesteia, pentru a face posibilă contactarea ei – aceasta presupunând stabilirea relaţiilor, cunoaşterea acesteia şi putinţa de a o face să devină accesibilă; ultima treaptă, sugerată de narator, o reprezintă contactul sexual întreţinut cu femeia respectivă.

Prilejul i se iveşte lui Martin chiar în cafeneaua în care îşi dăduse întâlnire cu prietenul său; Martin intră în vorbă cu o domnişoară din cafenea, o înregistrează, aflând că este soră medicală în orăşelul B. şi îi promite că o vor vizita, lăsând ca şi garant o carte foarte importantă a prietenului său.

Astfel, trec printr-o serie de aventuri, ajungând să înregistreze chiar şi două copile. Ajung în oraş, merg la sora medicală, ea le face cunoştinţă cu încă o fată şi stabilesc să petreacă seara la o cabană, cu toţii.

În final, personajul-narator, sătul de acest „joc al autoamăgirii”, cum îl numeşte, îi spune lui Martin că fetele nu mai vin, deşi acestea apăreau, iar cei doi pleacă.

Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri

Titlul m-a fascinat imediat cum l-am citit, lăsându-mi impresia că se referă, paradoxal, la oamenii vii, care trăiesc de parcă ar fi morţi. Paradoxal, cum spuneam! După ce am citit însă, am observat că nu este deloc aşa, având chiar sensul propriu, de morţi. Astfel, administraţia unui cimitir dintr-un orăşel ceh, dispunând de prea puţine locuri, a decis ca soluţia să fie cedarea locurilor din cimitir de către morţii mai „vechi” celor mai „recenţi”.

În acest context, o femeie este nevoită să vină din Praga, pentru a face formalităţile necesare păstrării mormântului soţului ei (mort de zece ani), când se întâlneşte pe stradă cu un bărbat, care fusese îndrăgostit de ea în tinereţe. Nu se mai văzuseră de 15 ani. El avea acum 35 de ani, ea – cu 20 mai mult.

Bărbatul a invitat-o în garsoniera lui să bea ceva şi să mai discute. Ea a acceptat. Pe când se afla în locuinţa lui, iar bărbatul îi prepara cafeaua, în gândurile acestuia aveau loc puternice bătălii. Stătea, analiza şi compara imaginea femeii de atunci – din trecut – cu cea de acum şi regreta foarte mult că nu a profitat când trebuia (acum 20 de ani făcuseră dragoste cu lumina stinsă), căci semnele îmbătrânirii ei erau pregnante. Totuşi, observă că a rămas aceeaşi femeie delicată şi, încet-încet, se convinse că îşi doreşte să o aibă din nou – de data aceasta, la lumina zilei.

După un şir de împotriviri – gândul la fiul ei fiind cel care nu îi dădea pace, mai ales -, femeia capitulă.

Doctorul Havel după douăzeci de ani

Personajul principal al povestirii este chiar personajul eponim – doctorul Havel. Acţiunea se petrece într-o staţiune balneară, unde acesta se retrage pentru a-şi trata crizele de ficat.

Soţia doctorului era o actriţă frumoasă, mai tânără decât el şi foarte geloasă, căci, pe lângă renumele din domeniul medicinei, mai era cunoscut şi perceput ca un maestru – cuceritor de femei, debordând erotism. Doctoriţa care îl îngrijea era Františka, o veche prietenă.

Doctorul s-a gândit că va fi relaxant să scape, cel puţin pentru o vreme, de crizele de gelozie ale soţiei sale şi, de ce nu, să se simtă bine cu femeile tinere, aflate şi ele la tratament. Acestea însă, neauzind până atunci de el, l-au ignorat, mai ales că nu mai era la prima tinereţe, aspectul fizic lăsând puţin de dorit.

Astfel, realizând că celebritatea sa a început să apună şi rănit în orgoliul său, acestuia i se face dor de nevasta sa, o sună şi îi spune să îi facă o vizită. Între timp, un redactor local vrea să publice un articol despre o celebritate care se află la tratament, cum face lunar, dându-i o a doua lovitură doctorului Havel în orgoliul său, când îi spune că de fapt cea pe care vrea să o intervieveze e soţia sa.

După ce a sosit actriţa Havlová, cuplul a început să se plimbe prin localitate, atrăgând privirile tuturor, precum şi admiraţia. Pe parcursul şederii sale în staţiune, doctorul a început să ia masa cu redactorul, dându-i sfaturi în privinţa problemelor de dragoste, ba chiar dându-şi cu părerea asupra unei fete pe care tânărul o plăcea. În plus, femeile, care înainte îl ignorau, îl priveau acum cu alţi ochi, una din ele chiar propunându-i insinuant anumite lucruri. În cele din urmă, redactorul (în urma sfaturilor primite), ajunge să se culce cu Františka, doctoriţa care avea un băiat cam de aceeaşi vârstă cu a lui.

În final, doctorul Havel este surprins plimbându-se cu femeia ce îi făcuse avansuri. »

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din februarie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema AMOR ŞI UMOR – MILAN KUNDERA, IUBIRI CARAGHIOASE, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc miercuri, 29 februarie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului portughez:

1. MANUAL DE PICTURĂ ŞI CALIGRAFIE (1977) – primul roman de maturitate, scris la 55 de ani, luând forma unui jurnal al pictorului H., în care acesta îşi consemnează derutele, îndoielile şi eşecurile profesionale. Comanda directorului unei companii importante va prilejui o dramatică dedublare (tema dublului va reveni în scrierile ulterioare ale lui José Saramago, în special în Omul duplicat), materializată în cele două portrete alternative pe care H. le va picta în paralel: cel academic, respectând canoanele estetice ale vremii şi presiunile tradiţiei, şi cel secret, prin care pictorul doreşte să capteze chipul adevăratului S. şi pentru care lucrează cu luciditatea că nu îl va termina niciodată. Problema mimesisului, a copierii realităţii şi a captării adevăratei ei esenţe, se coagulează în jurul temei (auto)portretului, extrapolată mai apoi la obsesia autobiografiei pictorului, printr-o subtilă trecere dintr-un limbaj pictural într-unul scriptural.

2. MEMORIALUL MÂNĂSTIRII (sau MEMORIALUL DE LA MAFRA, 1982) – primul text din seria romanelor istorice ale lui José Saramago, care ficţionalizează un episod emblematic al istoriei Portugaliei din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, conduse de Dom João al V-lea. Suprapunând peste imaginea atestată istoric a unei perioade de măreţie şi prosperitate un caleidoscop baroc de versiuni alternative ale istoriei, romanul reconstruieşte ficţional o epocă tulbure, în care procesele Inchiziţiei sfârşesc în arderi pe rug, iar ambiţiile megalomanului rege de a rivaliza cu strălucirea curţii franceze sacrifică vieţile supuşilor forţaţi să participe la proiecte arhitectonice ce epuizează vistieriile statului, precum cea a mănăstirii de la Mafra. Romanul aduce împreună trei personaje, dintre care primele două atestate istoric: părintele Bartolomeu Lourenço de Gusmao, inventatorul primului aerostat din Europa, frumoasa Blimunda Şapte-Luni, care avea darul de a vedea interiorul corpurilor umane şi de a capta voinţele oamenilor, şi Baltasar Şapte-Sori, iubitul acesteia, un soldat ciung care se alătură celor doi. Cei trei îşi vor uni forţele în realizarea Păsăroiului, un aparat de zbor propulsat prin înrâurirea magiei, însă proiectul lor se va destrăma, iar cei trei vor sfârşi în nebunie, în rătăcire şi în erezie, în flăcările rugului.

3. ANUL MORŢII LUI RICARDO REIS (1984) – 3 mottouri: „Înţelept e cel ce se mulţumeşte cu spectacolul lumii” (Ricardo Reis), „A alege moduri de a nu acţiona a fost tot timpul preocuparea şi scrupulul vieţii mele” (Bernardo Soares) şi „Dacă îmi veţi spune că e absurd să vorbesc aşa despre cineva care n-a existat niciodată, răspund că nu am probe nici că Lisabona ar fi existat vreodată, sau eu care scriu sau orice altceva oriunde altundeva” (Fernando Pessoa) – povestea ultimelor 9 luni din viaţa lui Ricardo Reis, unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa. Saramago completează biografia pe care Pessoa i-o construieşte lui Ricardo Reis cu o singură propoziţie, premisa întregului roman: „Ricardo Reis s-a întors în Portugalia după moartea lui Fernando Pessoa”, călătorind din Brazilia, unde petrecuse ultimii 16 ani, ajungând în Lisabona după primirea unei telegrame din partea altui heteronim al lui Pessoa, Álvaro de Campos, rătăceşte pe străzile oraşului, comentează noutăţile politice ale vremii cu spectrul lui Pessoa şi, în final, se retrage într-o moarte voluntară, neadaptându-se frământărilor timpului, rămânând fidel devizei sale „Înţelept e cel ce se mulţumeşte cu spectacolul lumii”.

4. PLUTA DE PIATRĂ (1986) – motto: „Orice viitor este fabulos” (Alejo Carpentier) – deschide seria romanelor parabolice, pornind de la neaşteptata desprindere a peninsulei Iberice de continentul european şi îndepărtarea ei de acesta plutind în derivă în Oceanul Atlantic. Situaţia ia o întorsătură senzaţională, continentul vuieşte de reacţii dintre cele mai surprinzătoare, mirajul rupturii cuprinde şi celelalte ţări, culminând cu mesajul, în 17 limbi, inclusiv limba română, „Şi noi suntem iberici”.

5. ISTORIA ASEDIULUI LISABONEI (1989) – motto: „Câtă vreme nu vei găsi adevărul, nu-l vei putea corecta. Dacă însă nu-l vei corecta, nu-l vei găsi. Dar până atunci nu te resemna.” (Cartea sfaturilor) – ultimul roman din seria celor istorice, având ca punct de plecare o eroare tipografică, un „nu” rătăcit într-un text istoric, negând însă unul dintre miturile fondatoare ale Portugaliei, răsturnând istoria recuceririi oraşului Lisabona de către portughezi din mâinile maurilor (anul 1147). Istoria atestă participarea decisivă a cruciaţilor la asediu, pe când ficţiunea construită de corectorul Raimundo Silva, încurajat de supraveghetoarea însărcinată cu controlul muncii corectorilor, Maria Sara, propune cu totul altceva: ce ar fi fost dacă doar portughezii, fără ajutorul cruciaţilor, care ar fi refuzat să intervină, i-ar fi înfrânt pe mauri. În paralel cu povestea de iubire dintre Raimundo Silva şi Maria Sara se construieşte astfel o alternativă ficţională a istoriei, în care orice este posibil.

6. ESEU DESPRE ORBIRE (1995) – motto: „Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă.” (Cartea sfaturilor) – un nou roman parabolic, imaginând o lume alunecând în haos şi violenţă în urma declanşării unei devastatoare epidemii de orbire. Toate palierele societăţii sunt afectate, oamenii sunt debusolaţi, armata recurge la represalii, regulile sunt pe rând abolite, vieţile sunt devastate, familiile sunt risipite, lupta pentru supravieţuire coboară la nivelele elementare, la fiziologic, în principal la foame şi la disperarea procurării hranei. Romanul se focalizează pe un grup adunat în jurul celei numite generic soţia medicului, singura care a nu a orbit, dar care încearcă să ascundă acest lucru pentru a-i ajuta pe ceilalţi şi pentru a-i putea orienta în haosul epidemic din jur. O continuare a romanului este ESEU DESPRE LUCIDITATE (2004) – motto: „Să urlăm, spuse câinele” (Cartea glasurilor) –, cu aceleaşi personaje, în care de data aceasta cetăţenii ţării refuză să voteze, peste 70% dintre ei predând buletine de vot albe.

7. PEŞTERA (2000) – motto: „Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi./ Sunt asemănători nouă.” (Platon, Republica, Cartea a VII-a) – un nou roman parabolic, o nouă distopie în care lumea este guvernată de un Centru alienant, în care modernizarea înstrăinează şi distruge modul de viaţă tradiţional, cu cutumele şi mentalităţile lui, dar mai ales cu umanitatea lui. Viaţa olarului Cipriano Algor este bulversată odată ce comenzile primite de la Centru sunt contramandate întrucât plasticul înlocuieşte ceramica tradiţională. Împreună cu fiica lui, Marta, şi cu soţul acesteia, Marçal, Cipriano decide să se mute la Centru, iar confruntarea cu această lume intens tehnicizată, însă golită de sentimente, va dezvălui un alt avatar al mitului peşterii din viziunea lui Platon.

8. OMUL DUPLICAT (2002) – motto: „Haosul este o ordine încă nedescifrată.” (Cartea contrariilor) şi „Cred sincer că am interceptat multe gânduri destinate de cer altui om” (Laurence Sterne) – roman ce se dezvoltă în jurul temei dublului, povestind intersectarea destinelor a doi oameni identici: profesorul de istorie Tertuliano Máximo Afonso şi actorul António Claro, de la uimirea primului când descoperă un film cu cel de-al doilea, la întâlnirea decisivă în care cei doi doresc să clarifice care este originalul şi care e copia, cine s-a născut primul (ambii s-au născut în aceeaşi zi, lună şi an, la distanţă de jumătate de oră), până la schimbul de femei iubite, de vieţi şi de morţi.

9. INTERMITENŢELE MORŢII (2005) – motto: „Vom şti tot mai puţin ce este o fiinţă umană” (Cartea previziunilor) şi „Gândeşte-te de ex.. mai mult la moarte – & ar fi, într-adevăr, ciudat să nu apuci să cunoşti din acest motiv noi reprezentări, noi contexte ale limbajului” (Wittgenstein) – o nouă scriere parabolică, de data aceasta având în centru tema morţii, propunând o lume în care moartea nu mai există şi imaginând avalanşa de reacţii, probleme şi posibile soluţii de a forţa moartea să intervină din nou. Convinsă într-un final să-şi reia obiceiul multimilenar, moartea decide să acţioneze de data aceasta cu blândeţe, să-şi anunţe prezenţa cu o săptămână înainte printr-un plic violet. Precum în majoritatea romanelor sale, Saramago porneşte şi aici de la planul colectiv, de la societatea în ansamblul ei, pe care se proiectează destinele individuale: personajele sunt de data aceasta un violoncelist pe care moartea nu-l poate omorî, deoarece i se returnează succesiv plicul violet. Dornică de a risipi misterul, moartea ia un chip omenesc, feminin, făcându-i bărbatului misterios o vizită, în care fascinaţia se transformă în iubire, adormind, ea, care nu doarme niciodată, în braţele acestuia.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU(masterandă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara):: «„dixitque Deus fiat lux et facta est lux / et vidit Deus lucem quod esset bona et divisit lucem ac tenebras / appellavitque lucem diem et tenebras noctem.” – „Şi a spus Dumnezeu să fie lumină şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina era bună şi a despărţit lumina de întuneric. Şi i-a dat luminii numele de «ziuă», iar întunericului, numele de «noapte». ” (Geneza, I, 3-5).

 „adduxit ea ad Adam ut videret quid vocaret ea omne enim quod vocavit Adam animae viventis ipsum est nomen eius / appellavitque Adam nominibus suis cuncta animantia et universa volatilia caeli et omnes bestias terrae.” –  „Iar Dumnezeu a adus toate câte le-a creat, înaintea lui Adam, ca acesta să vadă ce nume să dea tuturora, căci sub orice formă ar fi chemat Adam pe fiecare creatură, acela îi rămânea numele. Astfel, el a dat nume tuturor fiinţelor cu suflet: păsărilor cerului şi fiarelor pământului. ” (Geneza, II, 19-20).

Ce este numele? De ce e atât de important să cunoaştem cum se cheamă un anumit om sau lucru? De fapt, a avea cunoaştere asupra realităţii echivalează cu a şti numele tuturor fenomenelor, faptelor şi lucrurilor din care e alcătuită realitatea. Tocmai de aceea vechii evrei se fereau să pronunţe tetragrama sacră sau tetragramatonul (יהזה) care desemna numele lui Dumnezeu: cunoaşterea divinului trebuie lăsată în grija unor oameni care se aflau într-o profundă comuniune cu sacrul – preoţii. Pentru popoarele Indo-Europene, numele reprezenta o caracteristică sau un semn distinctiv al unui obiect sau al unei persoane, ba chiar a ajuns să însemne „renume”, în perioadele mai târzii. De asemenea, atât naman sanscrit, to onoma grecesc şi nomen-ul latinesc mai desemnează şi categoria gramaticală a substantivului, prin opoziţie cu verbul, adică substanţa, „produsul finit”, prin opoziţie cu acţiunea şi mişcarea care generează de fapt respectiva substanţă.

Iată aşadar „toate numele” – acele trăsături specifice fiecărui obiect şi fiecărei persoane. Iată aşadar încă o dovadă a unicităţii fiecăruia: considerată la modul singular, orice fiinţă e întruparea unei Idei unice şi irepetabile, Idee ce are nevoie însă… de un nume.

Cam acelaşi lucru poate fi aplicat şi în cazul „femeii necunoscute” din romanul Toate numele al lui Saramago. Ea are un semn distinctiv – în raport cu persoanele faimoase consemnate în Arhiva Generală, ea e „necunoscuta”. Tocmai de aceea, domnul José, protagonistul cărţii, a plecat în căutarea ei – fiindcă nu o cunoscuse. Despre ea, ştia doar cum o cheamă (căci îi citise numele înregistrat în Arhivă). Dar cine era ea? Femeia rămăsese anonimă, chiar dacă în registru figura şi numele ei: „Cunoşti numele pe care ţi l-au dat, nu cunoşti numele pe care-l ai.” – spunea cineva într-un loc din Cartea Evidenţelor (acestea sunt cuvintele de la care a pornit Saramago în alcătuirea cărţii). În altă ordine de idei, cu toţii ştim cum ne cheamă, căci fiecăruia i se acordă, la naştere, un nume. Ceea ce trebuie să descoperim însă e fiinţa noastră lăuntrică, personalitatea noastră precum şi drumul propriu. Astfel de aspecte nu i-au fost revelate niciodată domnului José, cu privire la „femeia necunoscută”, în ciuda cercetărilor sale asidue. El a ajuns acolo de unde a plecat: în anonimat. A aflat că femeia s-a sinucis, iar, în Cimitirul General, în locul rezervat celor ce îşi iau singuri viaţa, un păstor schimba numerele mormintelor, astfel încât lespezile sub care zăceau cei îngropaţi să nu mai coincidă cu plăcile funerare pe care erau scrise numele morţilor. În concluzie, contează prea puţin „numele pe care ţi l-au dat” – cel mai important e „numele pe care-l ai”.

Romanul Toate numele al lui Saramago e o carte care deconstruieşte perspectiva comună asupra vieţii şi a morţii – în realitate, nu există o astfel de clasare categorică pe cele două sectoare. Există un singur loc rezervat tuturor fiinţelor, iar acest aspect a fost înţeles şi de către conducerea Arhivei Generale care, în final, a hotărât ca datele celor vii şi ale celor morţi să fie consemnate împreună.

Aceste lucruri au fost discutate mai pe larg la întâlnirea din ianuarie a „Cititorilor celebri timişoreni”, întâlnire care a stat sub patronajul domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest. De asemenea, interesul cu care a fost receptat romanul în rândul participanţilor la discuţii mă determină să îl aşez pe José Saramago printre acei autori canonici sau mai puţin canonici, dar a căror perspectivă are un impact cert asupra fiecărui cititor.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): « Contrar impresiei lăsate de titlu, romanul publicat de José Saramago în 1997 nu uzează aproape deloc de substantive proprii, acestea fiind înlocuite în majoritatea situațiilor de cuvinte care zugrăvesc succint și eficient ocupația, statutul sau principala trăsătură de caracter a puținelor personaje. Domnul José, Arhiva Generală și Cimitirul General alcătuiesc trio-ul ce delimitează orașul populat de personaje aflate sub masca substantivelor comune: funcționarii, registratorii, șefii, subșefii, inspectorii și toți ceilalți se pierd în masa amorfă a societății (și a lumii) cețoase și claustrante. Funcționarul José, amator al colecționării picanteriilor mondene din apanajul personalităților celebre, este singura individualitate pregnantă prezentă în carte. Locuind într-un imobil modest din imediata vecinătate a sediului Arhivei Generale, domnul José își compensează monotonia generată de lipsa de importanță a slujbei prin arhivarea articolelor privitoare la celebritățile din diverse domenii, construindu-și în acest mod propriul refugiu consolator. Confiscat de munca zilnică din Arhivă, el uită să trăiască și să conștientizeze că viața din arhive se deosebește fundamental de existența exterioară; procesul de alienare și depersonalizare evoluează lent și previzibil până la surprinzătoarea și absurda căutare a misterioasei profesoare de matematică, o căutare transformată într-o investigație febrilă a cauzelor și efectelor din spatele ușilor închise ale camerei ce adăpostește dosarele nesfârșite unde nașterea și moartea sunt consemnate minuțios. Investigația are un rol (aproape) inițiatic, deschizând mintea și inima paralizate de rutină ale domnului José, care ajunge să străbată celălalt pol de interes al orașului nenumit, Cimitirul General, prilejuindu-i cunoașterea farsei tragice și inconștiente înfăptuite de enigmaticul cioban: permutarea pietrelor de mormânt aruncă în derizoriu încercarea de înregistrare a tuturor numelor, menită să ofere posterității etichetele care denumesc și diferențiază marile esențe. Cercul narativ se închide tot cu Arhiva Generală, locul unde domnul José își ispăsește condamnarea hipnotică ce îl obligă să se afunde în praful întunecat al labirintului pe care memoria îl îndosariază nepăsătoare.»

SIMONA BURTĂ (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Întâlnirea din luna ianuarie a acestui an, care a avut în centru romanul lui José Saramago, Toate numele, a fost o întâlnire deosebită. În primul rând, am fost impresionată de numeroasele idei care au apărut pe parcursul întâlnirii şi care s-au legat foarte bine cu ceea ce se dorea pus în lumină din carte. A fost interesant să întâlnesc puncte de vedere contrarii; consider că m-au făcut să înţeleg mult mai bine cartea. În al doilea rând, mi-au plăcut foarte mult prezentările celorlalte cărţi ale lui Saramago, nişte recenzii atractive. Sunt sigură că voi dori să citesc mai mult din opera lui întrucât mi-au atras atenţia câteva opere. Nu în ultimul rând, atmosfera a fost una plăcută, deschisă la discuţii, prietenoasă – ca de obicei de altfel.Una dintre întâlnirile mele preferate de până acum! »

ROXANA FĂNUŢ (studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara): «Toate numele mi s-a părut o carte extraordinară despre memoria colectivă, a carei protagonist este domnul José (singurul nume care apare de altfel  în roman).  Timpul şi spaţiul sunt nedeterminate, ceea ce mi se pare interesant, dat fiind faptul că întreaga călătorie vorbește despre memorie, prin prisma domnului José, funcționar la Arhiva Generală (locul unde sunt inventariate toate numele ce au existat, există și vor exista).

José duce o viață monotonă, solitară, într-o cameră alipită Arhivei Generale, nefăcând altceva decât să lucreze și să își piardă timpul culegând informații despre oameni celebri. Dar totul se schimbă în momentul  în care José ia din greșeală și fișa unei femei necunoscute și probabil datorită destinului Jose pleacă în cautarea femeii necunoscute. Căutarea inexplicabilă coincide cu eliberarea  funcționarului  din monotonie : ,,Parcă n-aș fi eu, însă probabil nu fusese niciodată în asemenea măsură el însuși”. Astfel, José reușește să se descopere pe sine, dovedindu-și că nu poate fi decât un funcționar al Arhivei Generale, ci poate fi un hoț sau un detectiv bun și, datorită țelului pe care și-l face din găsirea femeii necunoscute, reușește să își vindece temerile cu privire la înălțime, întuneric, dezordine. Pornind mai degrabă într-o călătorie a găsirii propriului eu decât a femeii necunoscute, aceasta nu este decât un pretext al lui José pentru e evada din monotonie și cotidian.

La întâlnirea din 23 ianuarie a Cititorilor celebri din Timișoara mi s-a părut interesantă ideea Simonei Burtă referitoare la generozitatea domnului José, idee pe care nu am susținut-o , dar pe care, repet,  o găsesc interesantă. Căci căutarea și decoperirea  sinelui contează și nu împlinirea scopului.»

ANDREEA STICLEA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Trebuie să recunosc că în anii copilăriei mele cititul nu era tocmai activitatea mea preferată. Mult timp am crezut că e o obligaţie care nu-mi putea aduce nici un fel de satisfacţie, până când am realizat că problema reală era faptul că nu găsisem vreo carte care să-mi placă cu adevărat, care să mă atingă, să mă emoţioneze. Acum sunt adolescentă, o perioadă în care mă descopăr pe mine însămi, în cărţi, filme, artă şi în oameni. Farmecul lecturii nu constă numai în a citi, ci şi în a discuta ce ai citit cu oameni ca tine, care înţeleg cât de important e. De aceea am ales să merg la Cititori Celebri. Era în afara zonei mele de confort, dar am ales să o fac şi nu am regretat. Atmosfera a fost plăcută, şi nu m-am simţit ca un intrus, deşi a fost prima dată când am participat. Am apreciat faptul că fiecare şi-a exprimat părerile, chiar şi contradictorii, fără nici un fel de inhibiţie. Eu am ales să privesc şi să observ, dar la întâlnirile următoare aş vrea să mă implic mai mult în discuţii şi, cine ştie, să descopăr ceva nou despre mine si ceilalţi. »

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Complexitatea romanului Toate Numele a reuşit într-un mod unic a mă surprinde. Tematica numelor, a memoriei, frazele dedicate morţii sau vieţii asemenea unui vânt călduţ de vară, invizibil m-a atins irevocabil.

Fără a începe disecţia, simpla idee a unui om care caută un altul îmi pare impresionantă. Căutarea dezinteresată a unei persoane totalmente străine echivalează cu dragostea adevărată, aceea dezinteresată şi necondiţionată. Autorul îmi câştigă respectul astfel, asemenea momentului în care declară că nu există ceva mai măreţ ca atunci când plângi pe cineva necunoscut, fapt pe care-l asociez din nou cu iubirea pură, curată, însă extrem de rară.

Se marchează un important subiect, acela al oamenilor faimoşi reflectaţi în colecţia de oameni celebri a personajului principal, domnul José, puşi în antiteză cu oamenii simpli. Celebrităţile ne înconjoară în vremea în care trăim. Aceste celebrităţi, care sunt în fond tot oameni, constituie modele pentru o  mulţime de persoane orbite de strălucirea şi aparenta perfecţiune care-i înconjoară, acestea uitînd că a fi om presupune a fi constituit din defecte şi calităţi, pe un fond de probleme mari şi mici. Şi cei faimoşi sunt făcuţi după aceeaşi reţetă, şi chiar dacă pare greu de crezut, dacă nu ar fi lumina reflectoarelor care să le creeze o aură, ei ar fi vazuţi sub chipul lor uman. Femeia căutată de domnul José este, la un moment dat, comparată cu „norul care a trecut fără să fi lăsat vreun semn al trecerii sale, dacă a plouat n-a fost de ajuns ca să ude pământul”. Dacă-mi este îngăduit, aş îndrăzni să-l contrazic pe José Saramago şi să modific cele spuse de el afirmând că ,orice nor trece lăsând semne ale trecerii sale, dacă a plouat a fost de ajuns ca să ude pământul, deoarece orice om va atinge un altul, într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică. Societatea zilelor noastre pare a uita acest lucru, admirând în mod excesiv celebrităţile. Sub vraja acestora, nu se mai realizează că practic „Vârful stelajului reprezintă, în toate sensurile, începutul căderii.”.

Tematica numelor o socotesc a fi extrem de interesantă datorită complexităţii sale.Şi atunci când vorbesc de nume mă gândesc de fapt la prenume deoarece , practic, el e cel care ne reprezintă , e cel pe care-l folosim mai des, cel cu care suntem numiţi de rude, prieteni, apropiaţi, într-un cuvânt, de cei dragi. Numele este cel care ne însoţeşte pe tot parcursul vieţii, în unele cazuri chiar dinainte de-a ne naşte, însă cu siguranţă până după moarte. Numele ne reprezintă, este primul lucru pe care-l afli despre o persoană necunoscută. Numele-l simţi. Atunci când eşti strigat, parcă ai fi atins, căci tresari ca trezit dintr-un vis. Însă nu pot fi atât de elogioasă în ceea ce priveşte numele când eu nu-mi îndrăgesc propriul nume. Cu toate acestea, fară a mă naşte încă odată, nu aş renunţa la el. De ce? Căci eu sunt numele, iar numele este eu. Nu m-aş mai regăsi în alt nume, nu aş reacţiona la alt nume, dar nici cei din jurul meu nu m-ar identifica sigur cu alt nume.

Cred că Saramago a ales ca pe langă tematica numelor să vorbească şi despre memorie, moarte în paginile aceleaşi cărţi datorită faptului că ,practic numele este cel care rămâne după moarte. Invizibil într-un mod fizic în timpul vieţii, dar şi după moartea noastră, extrem de vizibil din punctul de vedere al reprezentărilor în mintea oricui atât în timpul cât şi după moartea noastră.

Memoria, care poate fi comparată cu o arhivă, în care fiecare amintire are propriul dosar. Unele sunt mai în faţă, unele mai în spate. Unele sunt în acea parte a memoriei unde sunt stocate cele uitate, unele, din contră, sunt prezente în partea dedicată amintirilor vii. Cert este că, toate au avut un impact asupra noastră.

A menţine în viaţă prin memorie! Mi se pare cel mai puternic, important, frumos, măreţ concept din carte, care sper a fi realizat şi apreciat la adevarata sa valoare şi intensitate de lectorul acestei cărţi. Să  reuşeşti să „uzi pămîntul”, astfel ca după moarte să rămâi în viaţă…în memoria cuiva. Această idee mi se pare o frumoasă şansă de a-ţi continua viaţa şi după moarte. Acum este momentul să ne gândim la celebrităţi, însă la cele cu adevărat celebre, cele care nu mai sunt fizic însă sunt la fel de vii în sufletul nostru. Ei, marii artişti ai tuturor timpurilor, fie actori, scriitori, muzicieni etc, au reuşit să obţină nemurirea pentru că ei vor rămâne veşnic în memoria cuiva.

Remarcabilul autor, Saramago ştia toate acestea. El, prin acest roman al său va rămîne în memoria mea, mai mult prin intermediul numelui datorită faptului că fizic nu l-am văzut, dar nu numai în memoria mea, ci şi a altor lectori. Şi după ce noi nu vom mai fi, el va continua să rămână în memoria altor şi altor lectori. Şi tot aşa, şi tot aşa, Saramago va rămâne nemuritor prin memorie. Iar atunci când memoria-mi va aduce aminte de această carte, inima-mi va tresări la gândul că ea este un exemplu al simplităţii şi frumuseţii cu care se poate câştiga măcar o luptă din războiul cu „genialitatea morţii”! »

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Ne-am întâlnit din nou. Tot la Cărtureşti, tot la ora 18:00, tot într-o luni. Eram în mare parte tot aceeaşi, aceleaşi nume: Simona, Alex,Dalia etc. Am plecat din nou în căutarea multiplelor înţelesuri ale cărţii. Care carte? Toate numele, o carte spectaculoasă, scrisă de o minte strălucită, José Saramago. Am căzut captivi în arhivă. Eram asemenea lui José, personajul principal al cărţii, una cu arhiva.

Luna aceasta am lăsat-o pe Simona să ne prezinte cartea. Ce-i drept, a avut ce prezenta. Aparent  „plictisitoare”, cartea surprinde mai apoi cititorul . Staticul se transformă în dinamic. José se rupe de lumea arhivei şi pleacă în căutarea necunoscutului.  Acesta încearcă să găsească o femeie necunoscută. Din dorinţa de a afla cine este această femeie, ajunge să depăşească anumite limite: se strecoară noaptea în şcoala unde a învăţat femeia, merge chiar şi la cimitir. Însă îl ajută aceste căutări disperate?

Am încercat să răspundem la următoarea întrebare: „Cine e acest José şi ce caută de fapt?” Simona l-a catalogat pe José drept o persoană generoasă. În spatele acestei căutări se află adevărata căutare: căutarea de sine. Prin toate aceste mijloace José doreşte să afle cine este el. Pe de altă parte, Roxana nu a considerat că generozitatea îl caracterizează.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este corelaţia dintre titlul şi conţinutul romanului.  Conţinutul este imaginea răsturnată, antonimul titlului. Deşi titlul cuprinde complexitatea, aspect evident prin prezenţa pronumelui „toate”, conţinutul este „sărac”, fiind întâlnit un singur nume: José. Chiar dacă sunt amintite mai multe persoane, ele rămân doar nişte persoane, fără nume, fără identitate.

În romanul lui Saramago celebritatea nu schimbă oamenii. Toţi oamenii sunt egali. Putem spune că se ajunge chiar la revers, simplitatea depăşind celebritatea. Dosarul femeii necunoscute a fost găsit în arhiva unde se aflau dosarele personalităţilor. Apare din nou această asociere dintre unu şi întreg. Această egalitate dintre oameni poate fi interpretată şi din punct de vedere religios, căci în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali, nu contează ce statut sau ce nume am avut.

Întregul roman pare a fi construit în jurul necunoscutului. Am comentat şi întâmplările din cimitir, care este rolul păstorului, ce simbolizează schimbarea numelor. În cimitir oamenii, de fapt trupurile oamenilor rămân fără identitate, păstorul schimbând numele si numerele între ele. Astfel, lumea nu mai poate şti cine au fost, aceştia devin necunoscuţi.

Personal cred că romanul este o adevărată lecţie de viaţă. Mereu căutăm, însă foarte rar ştim ce anume. Mereu căutăm imposibilul,căutăm ceva ce nu există, suntem atât de cufundaţi în căutare încât uneori depăşim anumite limite.  Ne chinuim toată viaţa să câstigăm un statut în societate, dar nu ne gândim niciodată ce va rămâne în urma noastră. Ne gândim prea mult la viitor, ajungem chiar să anulăm prezentul. Însă merită să facem acest efort? Şi la urma urmei, chiar dacă răzbim în faţa timpului, ce va rămâne din noi? Doar numele, doar un dosar, o hârtie, nişte litere, numere ce se vor pierde şi ele.»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema AMOR ŞI UMOR – MILAN KUNDERA, IUBIRI CARAGHIOASE, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc miercuri, 29 februarie 2012, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

„La început, când găsea câte un pachet de fişe, căuta imediat ce îl interesa, apoi începu să zăbovească asupra unor nume şi imagini, fără nici un scop, doar pentru că erau acolo şi nimeni nu va mai intra vreodată în acel pod pentru a da la o parte praful ce le acoperea, sute, mii de chipuri de băieţi şi fete, uitându-se drept la obiectiv, cealaltă parte a lumii, aşteptând nici ei nu ştiau ce anume. În Arhiva Generală nu era aşa, în Arhiva Generală nu existau decât cuvinte, în Arhiva Generală nu puteai vedea cum se schimbaseră şi se schimbau chipurile, când acesta e lucrul cel mai important, schimbarea adusă de timp, şi nu numele, care nu se modifică niciodată.” (José Saramago, Toate numele)
Numele sunt neschimbate, ele nu pot să moară, pentru că ele nici nu trăiesc: nu viaţa le animă, ci memoria, aducerea aminte, nu moartea le aduce pieirea, ci uitarea. Arhiva Generală din oraşul nenumit, desprins de un spaţiu cultural şi un timp istoric anume, din Toate numele, este un imens depozitar de cuvinte, cuprinzând totalitatea numelor existente, ale oamenilor care au trăit din vechime până în prezent, şi ascunzând infinitatea numelor potenţiale din viitor. Labirintul de fişe ce o alcătuiesc este un labirint de cuvinte, de nume legate aleatoriu de viaţa unor fiinţe care le poartă şi de chipurile schimbătoare ale acestora, aşa cum pe pietrele de marmură din Cimitirul General (al cărui afluent se spune că este Arhiva Generală) sunt gravate nişte nume fără nicio legătură cu cele pe care le-au purtat defuncţii în viaţă, urmare a farsei unui păstor ce schimbă între ele numerele mormintelor. Soluţia din final de a reorganiza Arhiva Generală,  reunind arhiva numelor celor vii cu a celor morţi, are menirea de a readuce toate numele în prezent, pentru ca moartea unui om să nu aducă dispariţia lui în uitare.
Aşadar, cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa necunoscută de dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de uitare. Domnul José, umilul registrator al Arhivei Generale din romanul lui José Saramago, va avea această revelaţie, deopotrivă eşec şi izbândă, ce încheie labirintica lui căutare a femeii necunoscute ce poartă un nume ce, ironic, rămâne nenumit până în finalul romanului. Atras de farmecul ce învăluie numele unei femei necunoscute, asemeni lui, registratorul porneşte în căutarea unei fiinţe vii, iar înfrângerea lui nu este cauzată doar de obstacolul de netrecut al morţii femeii, ci şi de falia ce se adânceşte între numele cunoscut şi fiinţa necunoscută ce îl poartă. În final, domnul José porneşte cu luciditate într-o căutare nu a unui om, a femeii necunoscute, ci a certificatului ei de deces, pentru a aduce un nume, şi nu o fiinţă, din lumea morţii în cea a vieţii, din uitare în amintire. Domnul José trăieşte printre cuvinte, dar aspiră spre altceva, spre ceea ce se află dincolo de ele. Încercarea eşuată de a o găsi pe femeia necunoscută se dovedeşte a fi firul Ariadnei spre autocunoaştere, conducând la descoperirea fiinţei ce se află dincolo de propriul nume, singura ce îi este accesibilă şi în căutarea căreia a pornit de fapt dintru început.
Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru prima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 23 ianuarie 2012, de la ora 18, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE: descoperirea rupturii dintre chipul în continuă schimbare al omului şi numele său imuabil, dintre viaţă şi cuvânt, precum şi problematizarea balanţei dintre memorie şi uitare în asumarea trecutului. Am ales drept punct de plecare incursiunile domnului José prin tentacularul labirint de cuvinte din incitantul roman TOATE NUMELE al lui JOSÉ SARAMAGO, în traducerea Mioarei Caragea, republicat recent, în 2011, în Colecţia TOP 10+ a Editurii Polirom, căreia îi mulţumim din nou pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:
•    Care este raportul dintre cuvânt şi lume, dintre nume şi om, dintre semn şi viaţă, dintre datele arhivate şi intimitate?
•    Cum este înţeleasă relaţia dintre semn, semnificaţie şi sens în Toate numele?
•    Care sunt sensurile firului Ariadnei, labirintului, arborelui şi bibliotecii în structura romanului lui José Saramago?
•    Care este rolul păstorului ce schimbă între ele numerele mormintelor din Cimitirul General în construcţia romanului?
•    Este căutarea domnului José eşuată sau reuşită? Cum interpretaţi finalul romanului?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, SIMONA BURTĂ:

«Mă numesc Simona Burtă şi sunt elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „William Shakespeare”, secţia Filologie. Printre pasiunile mele se numără, alături de citit, sportul şi cinematografia. Sunt o fire activă, mereu în căutarea unor noi provocări. Îmi place foarte mult să fiu înconjurată de prieteni şi familie pentru că sunt de părere că de la fiecare persoană din jurul meu am multe de învăţat. În viitor sper să lucrez în domeniul de marketing şi publicitate deoarece consider că oferă posibilităţi nelimitate de a da viaţă ideilor.
Într-un spaţiu necunoscut şi într-un timp neidentificabil… astfel are loc acţiunea enigmaticului roman al lui José Saramago. Un alt José este cel care se perindă printre rândurile acestei minunate cărţi, un José care începe ceva ce nu ar fi trebuit să înceapă vreodată el, un simplu funcţionar al Arhivei Generale a Stării Civile. În carte afli că, pentru a putea intra printre rafturile Arhivei, ai nevoie de firul Ariadnei, dar odată ce o citeşti, realizezi că şi tu ai nevoie de un fir al Ariadnei pentru a înţelege pe deplin cartea. În viziunea mea, José este cel care trebuie urmărit cu ajutorul acestui fir pentru că el este singurul care ne poate aduce lumina în înţelegerea cărţii.
Pentru început, José Saramago încearcă să realizeze prin José funcţionarul un portret al unui om care este însetat de cunoaştere, o cunoaştere care poate părea ciudată pentru început. Însă nu v-aţi gândit niciodată că aţi vrea să ştiţi mai multe despre femeia care stă lângă voi în staţia de tramvai sau despre doamna care vă serveşte la magazin zi de zi ? Probabil că mulţi dintre noi am speculat rareori această întrebare, însă introspecţia lui Saramago în mintea unui om care crede cu ardoare că viaţa unei fiinţe necunoscute merită la fel de mult să fie vizualizată cât viaţa unui alt faimos portughez din colecţia pe care o deţine este menită să demonstreze un punct de vedere inedit. Personal, ceea ce am desprins eu din această carte este că trebuie să laşi un semn, să fii cunoscut posterităţii ca să fi existat vreodată cu adevărat, ca să poţi să fii tu egal cu alţi o sută. Nu ne dorim oare asta cu toţii ? După moarte, câte persoane ne vor mai rosti vreodată numele?
,,Ca mine, se gândi domnul José. Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.”
O a doua chestiune care pe mine m-a frapat în cartea lui Saramago este evoluţia deosebită pe care aparent banalul funcţionar José o realizează. Un bărbat care nu părea a avea multe de zis iniţial, un fricos incurabil, ajunge să fie un stăpân deplin al psihicului său, fiind direcţionat în acţiunile întreprinse doar de propria voinţă. Deşi această voinţă se poate confunda la un moment dat cu nebunia, date fiind vocile cu care acesta se sfătuieşte, voci provenite din tavan. Şi tot aceste voci, acest tavan grăitor este cel care pune în dezbatere problematica sentimentelor sale pentru femeia necunoscută pe care o căuta cu disperare. Dragoste sau obsesie ? După părerea mea este dragoste, dragoste pentru satisfacerea propriei curiozităţi, pentru curiozitatea care îl incurajează, pentru curajul care îl transformă într-un bărbat diferit.
,,Cazul excepţional’’ al domnului José este investigat cu minuţiozitate, întrucât funcţionarul, deşi recunoaşte că ar trebui să îi fie teamă, nu se dă în lături de la nimic. După constatarea mai mult sau mai puţin surprinzătoare a morţii femeii, înmormântată în sectorul sinucigaşilor din cimitir, accentul cade pe scena în care domnul José se întâlneşte cu păstorul. Într-un final, pentru domnul José, ce cântărise mai mult în curiozitatea pe care îl măcina : dorinţa de a identifica numele cu o persoană sau persoana cu un nume?
,,Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine, Spuneţi-mi dacă vedeţi aici cea mai mică urmă de profanare, Faptul că le-aţi schimbat numele înseamnă o profanare, şi nu una neînsemnată, E de înţeles faptul că un registrator al Arhivei Generale a Stării Civile poate avea asemenea idei despre nume. Păstorul se întrerupse, făcu un semn câinelui să meargă după o oaie care se îndepărtase de turmă, după care continuă, Încă nu v-am spus din ce motiv am început să schimb între ele plăcile pe care sunt scrise numerele mormintelor, Nu cred că mă interesează, Nu cred că nu vă interesează, Să auzim, Dacă e adevărat, aşa cum am convingerea, că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiţi, cei de aici, datorită răutaţii unui păstor, cum aţi numit-o, au scăpat definitiv de a mai fi deranjaţi, adevărul e că şi dacă aş vrea, n-aş mai fi în stare să îmi aduc aminte de locurile certe, singurul lucru pe care-l ştiu e gândul care îmi vine în minte când trec prin faţa uneia dintre aceste plăci de marmură cu numele complet şi cu respectivele date de naştere şi de moarte, Ce gând, Că e posibil să nu vedem minciuna chiar când o avem sub ochi.’’
Un final  al cărţii care spune multe despre separarea vieţii de moarte, despre imposibilitatea de a găsi un prezent comun, care să poată fi împărţit de cei vii şi de cei morţi. O arhivă comună, un fapt imposibil pentru că în final viaţa nu e moarte, moartea nu e viaţa, dar voinţa de a le contabiliza pe amândouă într-o Arhivă, fie ea şi separată, este ceva mai presus de firea umană.
,,Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.” În concluzie, eroul continuă şi după final să vegheze asupra unui nume. Ironic, dat fiind faptul că alt nume decât al său nu este în toată cartea, un alt nume care să-l vegheze pe el, rămas în continuare un simplu funcţionar al Arhivei. »

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din ianuarie 2012 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 23 ianuarie 2012, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului ZORBA GRECUL al lui NIKOS KAZANTZAKIS printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului grec:
1. HRISTOS RĂSTIGNIT DIN NOU (sau HRISTOS RĂSTIGNIT A DOUA OARĂ, 1948, la 2 ani după ZORBA GRECUL) – unul dintre cele mai controversate romane ale lui Nikos Kazantzakis, respins de Biserica Ortodoxă din Grecia pentru suspiciunea de blasfemie. Acţiunea reia alegoric traseul patimilor christice, într-o identificare tot mai accentuată a localnicilor satului Lycovrysi (Izvorul Lupului) cu episodul biblic corespondent, catalizată de tradiţia punerii în scenă, odată la şapte ani, în Săptămâna Patimilor, a unei piese de teatru cu această temă. Rolurile sunt distribuite de părintele Grigoris: apostolii vor fi negustorul Iannakos (Petru), cârciumarul Kostandis (Iacov), Mihelis, fiul boierului Patriarheas (Ioan) şi Panaiotaros (Iuda), Maria Magdalena va fi văduva Katerina, iar rolul lui Hristos îi va reveni păstorului Manolios. Dacă aceşti actori îşi vor asuma aceste roluri şi se vor transfigura pe parcursul romanului până la identificarea totală cu acestea, şi ceilalţi localnici îşi vor găsi propria partitură în piesa de teatru: desfrânatul Aga va fi un nou Pilat din Pont, iar părintele Grigoris va fi Caiafa, întrucât îl va ucide în final pe Manolios pentru vina de a fi încercat, împreună cu prietenii lui, să ajute un grup de refugiaţi, supravieţuitorii unei înfruntări cu turcii, pe care comunitatea din Lykovrysi refuză să îi adăpostească şi să le ofere vreun sprijin.
2. ULTIMA ISPITĂ A LUI HRISTOS (terminată în 1951, publicată mai întâi în traducere, iar în greacă de abia în 1955) – o altă carte controversată, inclusă în 1954 de Vatican în Indexul Cărţilor Interzise, ecranizată de regizorul Martin Scorsese în 1988. De data aceasta romanul nu prezintă o identificare a unui actor cu destinul lui Hristos, ci chiar frământările şi ispitele adevăratului Hristos, scoţând la lumină îndoielile, teama şi şovăielile atât de omeneşti de dinaintea crucificării. Dimensiunea umană a lui Hristos îi asigură libertatea alegerii, răstignirea fiind consecinţa unei hotărâri deliberate, în urma biruirii ultimei ispite, cea mai grea de surmontat, cea a fugii de pe Cruce, a dezertării, a trădării misiunii încredinţate de Dumnezeu Tatăl, pentru o viaţă obişnuită, cu bucuriile ei simple, cu promisiunea fericirii lumeşti şi a întemeierii unei familii. Tentaţia se destramă însă de îndată, Hristos alege, liber, jertfa, ducându-şi misiunea la bun sfârşit şi deschizând astfel calea unui nou început.

3. LIBERTATE SAU MOARTE (CĂPITAN MIHALIS, 1953) – o carte scrisă de Nikos Kazantzakis în onoarea tatălui său, care purta acest nume şi care l-a inspirat în construirea acestui personaj vulcanic, conturat parcă după dictonul care a devenit faimosul epitaf al lui Kazantzakis: „Nu sper nimic. Nu mi-e teamă de nimic. Sunt liber”. Acţiunea e plasată în timpul luptei cu turcii pentru independenţa Cretei (1889), episod care l-a marcat profund pe Kazantzakis şi care se regăseşte de altfel şi în Zorba Grecul, povestit cu patimă de personajul omonim. Destinul eroic al lui Mihalis este încadrat într-o adevărată saga, în care se distinge figura tatălui său, Sifakas, care moare culcat pe pământ, sub un lămâi înflorit, ascultând cântecele de vitejie a strămoşilor şi înconjurat de numeroasa familie de la care aşteaptă vajnici urmaşi. Şi fiul său, Mihalis, are parte de o moarte proverbială, luptând cu turcii alături de nepotul său, intelectualul Kosmas, sub strigătul de luptă care dă şi titlul romanului, „Libertate sau moarte”.
4. FRATRICIZII (1964) – acţiunea se petrece din nou în vremea unui război, de data aceasta a războiului civil din anii 1940, iar taberele iau de data aceasta chipul celor două ideologii care îi învrăjbeau pe oameni pe plan mondial: fascismul şi comunismul. Părintele Ianaros încearcă să-i împace în Săptămâna Patimilor pe localnicii satului său, dezbinaţi de cele două culori fatidice, negru şi roşu, şi de ideologiile lor aferente, dar încercarea sa sfârşeşte în sânge: va fi ucis chiar din ordinul fiului său, căpitanul Dracos, aflat în fruntea celor seduşi de ideologia comunistă. Dacă Dracos alege ura şi crima, Ianaros, asemeni lui Manolios, încearcă să învingă violenţa prin jertfă şi ura prin iubire.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU: «Spre finele anului trecut – dacă e să o luăm calendaristic – a avut loc cea mai recentă întâlnire a „Cititorilor Celebri”. Pornind de la romanul lui Nikos Kazantzakis, Zorba grecul, am discutat despre două aspecte esenţiale ale spiritului uman, aspecte care de fapt se leagă unul de celălalt, explicitându-se reciproc: este vorba despre dans si despre libertate. Tot in cadrul acestei întâlniri, ne-am bucurat de participarea şi implicarea domnului profesor Ilie Gyurcsik de la Universitatea de Vest din Timişoara. Un lucru foarte important, observat chiar de dumnealui, mi-a atras atenţia în mod deosebit : este vorba despre legătura stabilită între ritmul dansului şi ritmurile universale. Mi-a adus aminte tocmai de acele fenomene cosmogonice în care mişcarea are un rol esenţial, primordial, astfel, s-au creat suficiente mituri în care nu numai mişcarea, dar chiar dansul însuşi reprezintă factorul principal care a determinat instaurarea ordinii în cadrul stării haotice iniţiale. Aşadar, prin dans, se reiterează acest fenomen care coincide cu ceea ce se cheamă „crearea lumii”, dansul fiind chiar o componentă esenţială în ritualurile religioase primitive.
Însă cum se explică legătura dintre dans şi libertate? În ce mod e determinată libertatea de ritmurile despre care am vorbit mai sus?
În primul rând, dansul presupune anumite cadenţe, anumite structuri repetitive, dar şi anumite norme. Dar odată ce se trece dincolo de aceste aspecte mai mult sau mai puţin tehnice, odată ce trupul, spiritul şi sufletul se armonizează şi se acordă cu ritmurile dansului, fiinţa va deveni liberă. Aceasta e libertatea lui Zorba, însă totodată şi libertatea lui Buddha a cărui perspectivă încearcă să o adopte protagonistul romanului, dar nu reuşeşte. De ce? Concepţia lui Buddha merge în aceeaşi direcţie în care se îndreaptă însuşi dansul: sufletul e supus unui şir de încarnări, unde fiecare trup trăieşte în fond aceleaşi experienţe. Sufletul îşi va obţine libertatea numai atunci când va reuşi să depăşească acest cerc vicios în care ataşamentul faţă de tot ce e materie joacă un rol fundamental. Experienţele sunt însă limitate ca număr, se repetă odată cu fiecare încarnare, iar mai mult decât atât, detaşarea de materie presupune respectarea anumitor reguli de conduită morală şi spirituală. Odată ce fiinţa va înţelege aceste aspecte, îşi va primi libertatea. Exact ca şi în cazul dansului. Însă personajul-narator al romanului lui Kazantzakis rămâne un simplu spectator, chiar admirator al aceluia ce încearcă să întruchipeze libertatea pe care el preferă să o studieze detaşat, numai la modul teoretic, al aceluia care se îndreaptă prea puţin conştient şi voluntar – mai degrabă natural – spre o Nirvană despre care poate că nu a citit niciodată, însă pe care o cunoaşte mult mai bine decât acei simplii teoreticieni ai ei.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Suficiente date din biografia lui Nikos Kazantzakis pot îndreptăți un cititor excesiv de scrupulos să vadă în Viața și peripețiile lui Alexis Zorba mai degrabă o carte autobiografică decât un produs al imaginației. Pentru mine, însă, acest roman este, în primul rând, o radiografiere a unei stări de spirit. O stare de spirit deopotrivă veselă și tristă, jucăușă și reflexivă, deschisă și ermetică, exprimând paradoxul și ridicând antiteza la rang de artă.
Naratorul (reprezentant al unei minorități pe cale de dispariție) și Zorba (puternic individualizat, inclasabil) formează un duo al contrariilor ce se atrag, completându-se reciproc și anulându-și treptat elementele distinctive, astfel încât ajung să ofere imaginea unui personaj unic, ce înglobează caracteristicile amândurora. În multe pasaje dialogate cei doi prieteni dau, rând pe rând, impresia adresării către o umbră construită pe măsura propriei lor identități. Astfel, Zorba formulează, destul de des, interogații dintre cele mai surprinzătoare, pentru ca tot el să fie cel care găsește și răspunsurile, răspunsuri menite să-l contrarieze pe tovarășul și stăpânul său. Rolurile între cei doi se schimbă mai mereu pe parcursul derulării acțiunii, astfel că Zorba pendulează strălucit între ipostaza inițiatorului și cea a inițiatului, confundând adeseori plajele cretane cu luminile rampei. El nu este nici pe departe un învățat plin de ifose și îmbibat de teorii, ci un adept al alternativei cunoașterii pe calea empirico-intuitivă, prin apelul la simțuri și la (re)descoperirea sinelui. Naratorul nu se lasă, în cele din urmă, subjugat de Zorba, rămânând mai departe în sfera teoretică, alegând viața ,,abstractă’’ în pofida celei active, rămasă pradă instinctelor exacerbate. Din acest punct de vedere, romanul poate fi văzut și ca o exemplificare a victoriei, mai mult sau mai puțin tardive, a civilizației moderne împotriva celei antice. Nu trebuie uitat, însă, că în absența celei dintâi lumea de astăzi ar fi fost mult mai săracă.
Unul dintre marile merite al acestei cărți este acela de a fi impus un personaj cvasi-mitologic ce amenință, în dansul său hipnotic, să evadeze din mijlocul paginilor și să se tranforme într-o figură reprezentativă a unei libertăți atotștiutoare și hipersensibile.»

PAULA IUGA (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Pentru început aş dori să mulţumesc pentru invitaţia la întâlnirea lunară a clubului de lectură “În căutarea cititorilor celebri” de la librăria Cărtureşti, admir iniţiativa de a face din citit o artă.
Eu una iubesc cărţile şi ador să le lecturez. Deşi nu am citit toate recomandările clubului, sunt convinsă că o voi face. M-a impresionat faptul că clubul din care fac parte este unul de elită, toţi cititorii devin celebri o dată pe lună în atmosfera primitoare a unei librării.
Un alt punct forte al acestui club este gama variată de cărti alese. Deşi eu una prefer carţile care au adeseori un final fericit, gen romance, am descoperit şi alt gen de cărţi, care, asemenea oamenilor, sunt învăluite de mister şi au propria lor personalitate.
Îmi place faptul că dezbatem părerile noastre legate de cartea citită şi astfel înţelegem mult mai bine acţiunea care se petrece, învăţând de fiecare dată ceva nou.”
ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Libertatea este ceva atât de complex încât nu poate fi descrisă cu ajutorul cuvintelor. Personajul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, întruchipează libertatea, el nu se teme de nimic şi nu speră nimic, el este liber. „Nu sper nimic, nu mă tem de nimic, sunt liber” e chiar epitaful lui Nikos Kazantzakis. Nefiind îngrădit de trecut sau de viitor, Alexis Zorba trăieşte fiecare moment şi îl preţuieşte cu adevărat. De cele mai multe ori ne pierdem vremea gândindu-ne la zilele ce au trecut sau la zilele ce vor urma fără să acordăm prea mare atenţie prezentului. Viaţa se raportează din ce în ce mai mult la „ce ai făcut?” sau „ce vei face?”, trăim în trecut sau în viitor şi tot mai puţin în prezent. Prin exuberanţa şi vivacitatea lui Alexis Zorba ni se aduce aminte că este important să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm chiar şi de lucrurile mărunte şi să ştim să mergem înainte atunci când viaţa ne aruncă în cale un necaz. Jupânul sau şoarecele de bibliotecă reprezintă omul ale cărui clipe se pierd în monotonia vieţii cotidiene, iar Zorba intervine în paginile vieţii acestui om şi îl învăţa să trăiască. Îi împărtăşeşte jupânului din culorile vii pe care le deţine şi îi arăta ce înseamnă viaţa. Plin de viaţă şi jovial, Zorba pune suflet în tot ceea ce face, trece cu zâmbetul pe buze peste problemele pe care le întâlneşte şi emană întotdeuna acest parfum fin şi delicat numit „libertate”».

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Autorul, Nikos Kazantzakis, a făurit un roman desăvîrşit, care merită un loc important în literatura universală. Este impresionant modul în care se împletesc în sutele de pagini presărate cu mii de cuvinte, două lumi opuse, una reprezentată de sufletul care traia al lui Zorba şi una reprezentată de creierul care analiza şi raţiona în permanenţă al jupânului. În ciuda faptului că aceste lumi sunt opuse, Zorba şi jupânul au avut nevoie unul de celălalt. Experienţa lui Zorba l-a facut pe acesta să aibă puterea de a intui. La începutul romanului acesta parcă intuieşte că jupânul avea nevoie de el. Jupânul, un englez pe jumătate grec, era un scriitor aflat în „pană de idei” care nu se cunoştea pe sine, dar care porneşte în căutare. Astfel hotarăşte să se ocupe de mina moştenită, iar astfel are norocul să-l întâlnească pe cel pe care-l căuta.
Zorba este cu desăvîrşire un personaj complex. Din complexitatea sa consider că libertatea, dar şi generozitatea sunt cele mai valoroase trăsături ale personajului. Libertatea este reflectată în multe momente în carte, însă acest subiect l-am expus deja mai detaliat in cealaltă scriere a mea, eseul care a însoţit invitaţia la întâlnirea de la librăria Cărtureşti. Generozitatea lui Zorba este, de exemplu, reprezentată de relaţia sa cu Bubulina. Aceasta este, pot spune, un simbol, ea este femeia care a „căzut” din lux într-un sat sărăcăcios din Creta. O femeie rafinată şi educată din Franţa, înconjurată în permanenţă de bărbaţi, care a ajuns să trăiască singură. Însă gestul suprem al generozitaţii lui Zorba este reflectat în special în momentul în care acesta „o cedează” oarecum pe văduvă jupânului. Toate acestea se desfăşoară într-o comunitate specific cretană, o lume dură, seacă, însă capabilă să trăiască la maxim cu înflăcărare.

Prin toate acestea, această carte îmi va rămîne cu siguranţă în minte, dar şi în suflet. Este impresionant cum jupânul a învăţat de la „călăuza sa”. Aceste învăţături au evadat din paginile cărţii şi au invadat lectorul. Iar din aceste învăţături cea care m-a impresionat cel mai mult a fost aceea că Zorba iubea, însă cu toate acestea nu era legat de nimeni. Acestea m-au dus cu gândul la ideea că atunci cand iubeşti nu trebuie să ceri nimic în schimb şi nici nu trebuie să consideri persoana iubită o proprietate. Însă nu trebuie nici să devii proprietatea unor bunuri materiale, iar Zorba ştia acest lucru. Mi-a plăcut că Zorba a reuşit să-mi aducă aminte că în viaţă este necesară şi un pic de nebunie fiindcă aceasta, aşa cum expunea şi Erasmus din Rotterdam în Elogiul nebuniei, te face să fii fericit.
În încheiere, aş dori să îl laud pe autor, la fel ca la începutul acestei scrieri. Consider finalul cărţii ca fiind un excelent „open ending”. Faptul că Zorba i-a lăsat moştenire jupânului santuriul pe mine m-a făcut să continui romanul cu câteva pagini. Cred că Zorba, prin intuiţia sa, a ştiut că jupânul este cu adevărat liber şi că astfel se poate folosi de santuri pentru a-şi exprima libertatea aşa cum o făcuse şi el. De asemenea, pesonal, am apreciat faptul că jupânul nu are un nume în roman, ca lector am fost şi mai atentă şi mai implicată în roman. Însă nu aş dori să mă opresc aici cu o concluzie clară asupra acestei cărţi, deoarece orice discuţie despre roman se poate întinde pe nenumărate pagini datorită măreţiei lui.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «În viaţa aceasta suntem într-o continuă căutare. Dar găsim ceea ce căutăm? Sau mai bine zis ştim ce să căutăm? În romanul lui Nikos Kazantzakis, jupânul spune la un moment dat : „Zorba ăsta era omul pe care-l căutam de atâta amar de vreme fără să-l găsesc. O inimă vie, un suflet mare în stare brută.”
Romanul  Zorba Grecul a prilejuit cea de-a 17-a  întâlnire a cititorilor celebri timişoreni. Am fost provocaţi să despicăm romanul (fictiv vorbind), să analizăm fiecare parte, atom, nucleu al acestuia, însă pentru aceasta am avut nevoie de o parte din noi: raţiunea. Voi începe tocmai din nucleul romanului, cu Zorba. Cine e Zorba? Pe scurt, Zorba e întruchiparea libertăţii, ştiind să se bucure de fiecare clipă şi de fiecare aspect al vieţii.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este alăturarea contrariilor: Zorba şi jupânul, precum şi felul în care este percepută libertatea de către fiecare. Discuţiile noastre s-au focalizat tocmai pe acest subiect. Ne-am întrebat dacă libertatea e doar un cuvânt. Personal, cred că da, libertatea e doar un cuvânt pentru jupân. Acesta trăieşte printre cuvinte, printre cărţi, cunoaşte lumea din perspectiva cărţilor. Pentru a simţi libertatea, jupânul ar trebui să se rupă de această lume. Pe de altă parte, libertatea depăşeşte limita cuvântului pentru Zorba, acesta nu o defineşte, ci o trăieşte. Zorba nu e erudit, însă are experienţa vieţii, venind cu răspunsuri uimitoare. În plus, dacă am încerca să definim libertatea în cuvinte, aceasta nu ar exista.
De asemenea, mi s-a părut interesant faptul că este prezentată complexitatea fiinţei umane. Omul, pentru a fi desăvârşit, trebuie să fie împlinit atât spiritual, cât şi trupesc. Zorba e liber deoarece îndeplineşte aceste condiţii. Nu refuză prezenţa feminină în jurul său, el trăiind în prezent, nicidecum în trecut sau viitor. Pe de altă parte, jupânul îşi limitează singur împlinirea, acesta fiind împlinit doar din punct de vedere raţional. Cu toate acestea, cărţile nu îl aşază mai presus.
Un alt aspect pe care l-am comentat este dansul. Exprimă acesta libertatea sau nu? Eu aş introduce mai degrabă termenul de echilibru. Într-adevăr, dansul te rupe de lumea reală, atât fizic, cât şi spiritual. Dansând, te desprinzi de pământ, pluteşti, te desprinzi de grijile vieţii cotidiene. Dansul şi muzica coexistă deoarece dansul presupune mişcări ritmice. Totodată, dansul nu înseamnă doar libertate, însemană reguli, ordine, disciplină. Însă, bucuria pe care o simţi atunci când dansezi te face să uiţi de toate acestea, dar fără a le da deoparte. La un moment dat, Zorba refuză să danseze. Dansul nu e ceva obişnuit, e ceva special. Prin intermediul acestuia transmiţi gânduri, sentimente.
Discuţiile au fost pline de viaţă. Şi cum altcumva ar fi putut fi decât în concordanţă cu Zorba. Răspunsurile nu au întârziat să apară, însă la noi personajele contradictorii au format un întreg. Am preluat de la Zorba uşurinţa de a răspunde oricărei întrebări, dar ne-am cufundat şi în cărţi, la fel ca jupânul.  Ne-am simţit liberi şi împliniţi din toate punctele de vedere.
În concluzie, pot  spune că întâlnirea cititorilor celebri a fost una desăvârşită. Ne-am bucurat de fiecare clipă şi ne-am dat seama că aşa cum spune şi Nikos Kazantzakis: „Viaţa nu poate  fi decât bucuria sinceră de a respira, de a gusta un pahar rece cu apă într-o zi toridă de vară, de a te bucura de îmbrăţişarea tandră a unei femei, de a te pleca în faţa lui Dumnezeu. Fără acestea,<< a trăi >> nu înseamnă nimic.” »

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Humanitas Fiction pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă aşteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema PE FIRUL ARIADNEI – JOSÉ SARAMAGO, TOATE NUMELE, Editura Polirom, 2011, Colecţia TOP 10+, care va avea loc luni, 23 ianuarie 2012, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

„Nu ştiam dacă trebuie să mă supăr, să râd sau să îl admir pe acest om primitiv care, spărgând coaja vieţii – logică, morală, onestitate – atinge substanţa. Toate micile virtuţi, atât de folositoare, îi lipsesc. Nu i-a mai rămas decât o virtute incomodă, dificilă şi primejdioasă, care-l împinge irezistibil spre limita extremă, spre prăpastie. Acest muncitor ignorant, când scrie, rupe peniţele în graba lui plină de nerăbdare. La fel ca pe oamenii care şi-au lepădat primii pielea de maimuţă, sau pe marii filozofi, problemele fundamentale îl domină. Le vede ca pe nişte necesităţi imediate şi urgente. Asemenea copilului, vede toate lucrurile pentru prima oară. Fără încetare, se miră şi întreabă. Totul îi pare miraculos şi, în fiecare dimineaţă, când deschide ochii şi vede pomii, marea, pietrele, o pasăre, rămâne cu gura căscată. «Ce e minunea asta? strigă el. Ce sunt toate aceste taine care poartă numele de pom, mare, piatră, pasăre?»” (Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul)

Iată unul dintre portretele grăitoare pe care „şoarecele de bibliotecă” din cel mai citit roman al lui Nikos Kazantzakis i-l face „bufonului” său, Alexis Zorba: neinstruit, nechibzuit, de o cutezanţă primitivă, acesta are curajul să spargă „lupa” raţiunii pentru care totul are o explicaţie şi pur şi simplu să trăiască tainele lumii. Dacă oamenii instruiţi nu sunt „decât nişte păsări smintite ale văzduhului”, depărtându-se tot mai mult de viaţă, lui Zorba „i s-a deschis mintea, i s-a lărgit inima” prin contactul nemijlocit cu miracolele ei, asemeni şarpelui care „stă cu tot corpul lipit de pământ şi află în felul acesta toate tainele lumii”. Uimirea mereu proaspătă a lui Zorba în faţa darurilor simple ale vieţii reînnoieşte „virginitatea lumii”, iar secretul acestei revrăjiri se află în trăire, în intuiţia ce taie nodul gordian al problemelor fundamentale. Zorba „e cel care a găsit adevărul” pentru că a împăcat înăuntrul său pe „cei doi duşmani de veacuri”, „carnea” şi „sufletul”, pentru că a ajuns la „o atât de amicală înţelegere între om şi univers” şi pentru că trupul lui nărăvaş, mintea lui deschisă şi inima lui lărgită alcătuiesc un tot armonios. În vreme ce jupânul, şoarecele de bibliotecă, chinuit de mirajul Neantului, încearcă o amuţire şi o adormire a lor, ghidându-se după îndemnul budist „Deşertaţi-vă măruntaiele, deşertaţi-vă cugetul, deşertaţi-vă inima!”, Zorba propune o neistovită trezire a lor. Jupânul caută să transforme materia în spirit, iar Zorba în bucurie, ceea ce, ne avertizează naratorul, „pe alt plan, înseamnă acelaşi lucru”. Poate că sub aparenţa unei continue înfruntări, cele două viziuni, întrupate în jupânul şi Zorba, deşi par potrivnice, se completează una pe cealaltă, dovadă că şi cele două personaje se caută şi au nevoie unul de celălalt pentru a ajunge „pe calea cea bună” a adevărului, la eliberare. Comunicarea lor e posibilă mai ales dincolo de cuvinte, prin „adevăratul alfabet” al lui Zorba, în acordurile capriciosului santuri al lui Zorba şi prin dansul care taie funiile care ne trag în jos – fie ele bani, ambiţii, patimi, ideologii – ajutându-ne să descoperim „în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea”.

Aceasta ar fi şi provocarea pe care o propunem pentru ultima întâlnire din acest an a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, de luni, 12 decembrie 2011, de la ora 18, cu tema DANSUL LIBERTĂŢII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL: descifrarea mecanismelor ficţionale de nuanţare a anticului îndemn „Carpe diem”, precum şi problematizarea posibilelor forme de eliberare din funiile amăgirilor care ne subjugă şi ne răpesc plenitudinea vieţii. Am ales drept punct de plecare tulburătoarea lecţie de viaţă la „şcoala lui Zorba” din incitantul roman ZORBA GRECUL al lui NIKOS KAZANTZAKIS, republicat recent, în 2011, în Colecţia Raftul Denisei a Editurii Humanitas Fiction, căreia îi mulţumim pentru colaborare.

Discuţiile noastre se vor focaliza pe câteva întrebări provocatoare:

• Care sunt semnificaţiile metaforice ale dansului în structura romanului lui Nikos Kazantzakis?
• Care sunt resorturile şi mizele revoltei lui Zorba?
• Care este raportul dintre erudiţie şi trăire în romanul Zorba Grecul?
• Întruchipează şoarecele de bibliotecă şi bufonul extreme ireconciliabile sau ipostaze complementare ale omului în căutarea libertăţii?

În continuare, vă invităm să citiţi un eseu scris de o cititoare pasionată de la Atelierul nostru de lectură, DALIA STOIA:

« Mă numesc Dalia Stoia şi sunt elevă în clasa a XI-a Filologie la Liceul Teoretic “William Shakespeare” din Timișoara. Sunt o fire foarte calmă, dar foarte timidă şi tăcută. Lectura înseamnă pentru mine o formă de cunoaştere şi de învăţare deoarece fiecare filă citită reprezintă pentru mine o nouă experienţă şi un nou exemplu. Cărţile şi psihologia sunt marea mea pasiune. Din păcate nu sunt hotărâtă pe care dintre cele două să o aleg pentru a construi o carieră. Cu toate acestea sunt sigură că voi rămâne veşnic îndrăgostită de amândouă şi mă consider şi o norocoasă pentru că pot să le combin, de exemplu, într-o interesantă carte de psihologie!

„Asta-i libertatea, gândeam eu. Să ai o pasiune, să aduni grămadă monedele de aur şi, deodată, să-ţi învingi pasiunea şi să-ţi azvârli comoara în cele patru vânturi. Să te eliberezi de-o pasiune pentru a te supune alteia, mai nobilă. Dar nu cumva e şi asta tot o formă de sclavie. Să te sacrifici pentru o idee, pentru neamul tău, pentru Dumnezeu? Sau, cu cât stăpînul se plasează mai la înălţime , cu-atât funia sclavului se lungeşte? Ar putea atunci să se zbenguie şi să zburde pe-o arenă mai încăpătore şi să moară fără a da de funie. Asta se numeşte aşadar libertate?” Sau ce se numeşte libertate? Care este definiţia ei? Ce înseamnă libertate? Poate cu toţii avem un răspuns. Poate nu. Însă, cu siguranţă, Zorba Grecul avea răspunsuri pentru aceste întrebări. Prin intermediul romanului avem prilejul, noi, cei care ştim sau nu ştim ce este libertatea, să găsim răspunsuri sau să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă adevărata libertate!

Romanul modern nu are o acţiune spectaculoasă însă e plin de…substanţă, de răspunsuri, de pilde. Acţiunea debutează într-o cafenea unde personajul prin ochii căruia am putut vedea şi noi, pe care îl voi numi „jupânul”, aşa cum îi spunea şi Zorba, era înăbuşit de amintirea şi de dorul prietenului său plecat în Caucaz. La un moment dat, uşa se deschide şi înăuntru pătrunde un „personaj” straniu cu „o inimă vie , o imensă gura lacomă, un suflet mare în stare brută”, numit Alexis Zorba. Acesta intră direct în conversaţie cu „jupânul”, iar în scurt timp îl convinge să-l ia alături de el în Creta unde „jupânul” avea nevoie de muncitori pentru o mină de lignit. Restul acţiunii se desfăşoară în Creta. Aici cele două personaje se împrietenesc cu madam Hortense sau, după cum îi spunea Zorba, Bubulina. Zorba şi madam Hortense vor dezvolta pe parcursul acţiunii o relaţie nu tocmai de prietenie. După un incident la mină Zorba pune la cale un plan şi anume să construiască un teleferic ca o nouă afacere. Pentru materiale Zorba face o călatorie unde are o relaţie cu o tânără. Relaţia lui Zorba cu Bubulina se sfârşeşte prin moartea acesteia. Afacerea se dovedeşte a fi, în final, un eşec, deoarece telefericul se prăbuşeşte la propriu, însă la figurat această scenă constituie un important moment în viaţa personajelor. În final Zorba şi „jupânul” se despart şi fiecare o ia pe alt drum. Chiar dacă au ţinut legatura prin intermediul scrisorilor, cei doi nu se vor mai revedea, romanul încheindu-se cu moartea lui Zorba.

Figura centrală a romanului, Zorba, este, aşa cum am spus la început, un pesonaj care deţine libertatea deplină. Acesta era doar un om simplu, fără carte, care a călatorit mult, a avut toate meseriile, pe când „şoarecele de bibliotecă”, cum i se mai spunea „jupânului”, era un om educat, crescut în Anglia, care şi-a petrecut tot timpul printre cărţi. La prima vedere oricine ar crede că „şoarecele de bibliotecă” deţine o viaţă…vie, adevărată, cu tot ce implică ea, că deţine răspunsuri, iar că omul simplu şi necioplit deţine o viaţă goală, înconjurată doar de acţiuni irelevante si lipsite de substanţă. Însă sensul cuvintelor artă, dragoste, frumuseţe, puritate, pasiune erau explicate de Zorba prin „cele mai simple cuvinte omeneşti”. El ar putea fi cu siguranţă profesorul care îi dă cu uşurinţă lecţii de viaţă nu doar „jupânului”, ci oricui. Omul acesta „n-a fost la şcoală şi creierul lui nu s-a deformat. A fost supus la toate încercările, i s-a deschis mintea, i s-a lărgit inima, fără a-şi pierde cutezanţa primitivă. Toate problemele complicate, de nesoluţionat pentru noi, el le rezolva printr-o lovitură de sabie, ca Alexandru cel mare, compatriotul său”. Acest fragment descrie exact ceea ce spuneam mai sus şi anume că Zorba a fost un om care a ştiut să trăiască! În timp ce Zorba trăia, bietul „şoarece de bibliotecă” îsi trăia drama. Acesta debutează în roman tânjind după prietenul său, prieten care trăia aceeaşi dramă ca el, aceea a iluziei de a trăi, de a fi liber. „Eram liber să aleg. Ţineam în mână minuscula ediţie Dante, îmi savuram libertatea”. Astfel se scălda acest pesonaj, în libertatea sa exterioară, înainte de a-l întâlni pe Zorba. Pe parcurs, după ce trăieşte alături de Zorba, „şoarecele de bibliotecă” evoluează în om. „… mi-am ratat viaţa, gîndeam eu. Dacă aş putea sa iau un burete şi să şterg tot ce-am învăţat, tot ce am auzit  şi apoi să intru în şcoala lui Zorba şi să încep cu marele, cu adevăratul alfabet! Cât de diferită ar fi calea pe care aş apuca-o!” Personajul era conştient de goliciunea vieţii sale şi îl invidia pe Zorba fiindcă „el e cel care a găsit adevărul” fără nicio carte. „Transformarea” pesonajului nu a fost una uşoară, deoarece ceva îl reţinea. Abia după mult timp reuşeşte să facă primul pas spre a atinge o viaţă mai…, viaţa. Cred că cea mai bună „definiţie” a vieţii pe care a dus-o „jupânul” înainte de a-l cunoaşte pe Zorba este dată chiar de el: „Viaţa mea apucase pe un drum greşit şi contactul meu cu oamenii nu mai era decât un monolog interior. Decăzusem până într-atât, încât dacă aş fi avut de ales între a mă îndrăgosti de-o femeie sau a citi o carte bună despre dragoste, alegeam cartea.” Însă, din fericire, personajul ajunge să aleagă şi să trăiască. Momentul care l-a determinat a fost generat de o consecinţă a scenei în care telefericul se prăbuşeşte. Scena mă face să surâd, deoarece modul în care autorul relatează scena este chiar hilar. Iar dacă tot am ajuns să vorbesc despre scrierea în sine, trebuie să precizez că modul în care este relatat romanul şi, mai ales, descrierile personal m-au încântat printr-o frumuseţe simplă şi pură. Revenind la scena telefericului, aceasta reprezintă strigătul final pentru trezirea la viaţă a personajului. După ce toată afacerea i s-a prăbuşit odată cu telefericul şi „totul era pierdut”, personajul parcă este eliberat dintr-o temniţă pe care el singur şi-a creat-o. „Hai, Zorba, viaţa mea e alta, hai!”, aceste cuvinte au reprezentat promisiunea unui nou început pentru acest personaj. După ce a rostit aceste cuvinte, „jupânul” îi cere lui Zorba să îl înveţe să danseze. Dânsul i-a generat personajului „o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţiile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam odată cu ea.”. Libertatea lui Zorba nu mai ţopăia demult într-un colţ uitat, ea dansa. Totul începea printr-un salt. Apoi „picioarele şi mînile îi deveneau aripi” şi îşi azvârlea trupul pe pămînt, iar el plutea mult deasupra, devenit pasăre, sfidând şi provocându-l pe Dumnezeu, strigându-i „Ce poti să-mi faci, Atotputernice? Nu poţi să-mi faci nimic, decât să mă omori. Omoară-mă, atâta pagubă. Mi-am vărsat oful, am spus tot ce-am avut de spus, am avut răgazul să dansez şi nu mai am nevoie de tine!” Dansul său era o formă de exprimare, el vorbea cu trupul, dar acesta însemna şi strădania sa de a învinge legile fizicii, legile lumii, legile lui Dumnezeu, totul, uşurându-şi într-un mod unic sufletul, înălţându-l cât de mult dorea. Dansul lui Zorba era o explozie care îl elibera. Era o explozie fie de fericire, fie de tristeţe, ca atunci când i-a murit fiul, iar Zorba a început să danseze. Era un dans al libertăţii. Libertatea lui Zorba este una interioară, pe el poţi să-l închizi într-un turn uitat de lume, însă el va fi tot liber. Libertatea lui înseamnă să nu depinzi de nimeni şi nimic, mai ales de cele materiale, să poţi să „azvârli în aer” tot ceea ce te poate lega. Trupul lui Zorba putea fi sclavul oricui, al orcărei munci, însă sufletul lui putea zbura departe oricând. Zorba nu putea dansa sau cânta la santuri oricând, însă putea oricând să facă orice muncă, oricât de grea. Dansul şi cântatul îi veneau din suflet şi din minte, care erau libere, doar ale lui, nu le controla nimeni.

Zorba trăia de parcă ar muri „în fiecare clipă”! Pentru că ştia că „veşnicia e fiecare din minutele care trec”.

La început am spus că Zorba ne va da răspunsuri. Ne-a răspuns, dar ne-a şi arătat ce înseamnă libertatea. Ne-a mai dat cu generozitate şi un sfat, în caz că am realizat că nu suntem liberi însă dorim acest lucru „aşa se eliberează: îndopându-se cu toate până peste cap”, pentru că nu poţi să „te lepezi de diavol dacă nu devii tu însuţi un drac şi jumătate” şi pentru că, de fapt, „totul e simplu în lumea asta”, iar timpul nu trebuie pierdut.

Zorba este personajul pe care îl admir, dar îl şi respect. Îl admir datorită libertăţii pe care o deţine şi îl respect datorită viziunii sale despre femei. Relaţia sa cu Bubulina a însemnat enorm pentru aceasta. A fost salvarea ei, dreputul ei de a o lua de la capăt, de a trăi frumos înainte de moarte şi, în primul rând, de a scăpa de singurătate. După ce a dus o viaţă zbuciumată, aflându-se la capătul drumului şi având posibilitatea de a reflecta la tot ceea ce a trăit, madam Hortense realizează că ar dori stabilitate, un cămin sigur şi un bărbat care să o iubească. Zorba este cel care îi oferă tot ceea ce aceasta doreşte. Chiar dacă şi Bubulina era pe undeva conştientă de faptul că totul este doar un joc, asemeni căsătoriei pe care cei doi şi-au realizat-o singuri, ea a avut nevoie de asta. A avut nevoie de a scăpa de singurătate. Nu ar fi fost teribil ca Bubulina sa moară singură şi tristă? Zorba a fost cel care ştia ceea ce voia Bubulina. El privea femeia ca o fiinţă care trebuie în permanenţă iubită şi ocrotită. El le compătimea şi le satisfăcea toate capriciile. El spunea că nicio femeie nu trebuie refuzată de un bărbat, indiferent dacă acestuia îi place de ea sau nu. Practic Zorba nu putea să accepte ca o femeie să fie singură. „Jupânul” a trebuit să înveţe acest lucru. Deşi el era atras de văduva din sat, el nu are curajul să se aproprie de ea decât foarte târziu. Văduva era o tânără foarte frumoasă, dorită de toţi bărbaţii din sat, dar şi urâtă de toţi bărbaţii deoarece aceasta nu-l accepta pe niciunul. Singurul care s-a bucurat de atenţia văduvei a fost „jupânul”, deoarece aceasta a văzut în el altceva. Văduva era la fel ca şi Bubulina, o femeie singură şi urâtă de toţi. Din fericire, Bubulina l-a avut pe Zorba alături, el i-a îndulcit viaţa şi a fost alături de ea în ultimele clipe, pe când văduva a murit singură.

Însă cred că ar fi timpul să mă opresc pentru că voi deveni plictisitoare, asta dacă nu sunt deja. Pentru a încheia am ales un citat care, consider eu, îl reprezintă foarte bine pe personajul Zorba: „Mă uitam la Zorba luminat de lună şi admiram cu câtă cutezanţă, cu câtă simplitate se adapta lumii, modul în care trupul şi sufletul lui alcătuiau un tot armonios, şi cum toate lucrurile, femeile, pâinea, apa, carnea, somnul se uneau voioase cu carnea lui si deveneau Zorba. Nicicând nu mai întâlnisem o atât de amicală înţelegere între om si univers.”, deoarece asta cred eu că a fost el, o unire perfectă a omului cu universul, unde universul este un tărâm nesfârşit fără timp, fără spaţiu, iar omul este un suflet liber care dansează neobosit!»

Aşadar, vă aşteptăm la întâlnirea din decembrie 2011 a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema DANSUL LIBERTĂŢII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL, Editura Humanitas Fiction, 2011, Colecţia Raftul Denisei, care va avea loc luni, 12 decembrie 2011, ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!

În prima parte a întâlnirii am încercat o contextualizare a romanului Deșertul tătarilor al lui DINO BUZZATI printr-o succintă prezentare a celor mai cunoscute scrieri ale prozatorului italian:

I. ROMANELE:

1. BARNABO, OMUL MUNŢILOR (1933) – povestea de o simplitate intensă şi profundă a unei parabole, amintind de atmosfera dezolantă din Deşertul tătarilor, a lui Barnabo, paznic la Casa Pădurarilor dintr-o vale înconjurată de munţi impunători şi intimidanţi, nu foarte departe de frontiera nordică. În inima muntoasă a peisajului aspru şi ostil se găseşte Pulberăria, un depozit amenajat la înălţime, printre stâncile abrupte, la care paznicii fac cu schimbul de gardă, sub ameninţarea unui posibil atac al bandiţilor ce bântuie zona. Barnabo asistă, paralizat de frică, la un astfel de asalt, sfârşit în sânge, unii dintre camarazii săi fiind ucişi cu bestialitate. Aşteptarea răzbunării îi macină zilele şi nopţile, însă odată sosit momentul mult aşteptat, Barnabo alege, de data aceasta însă nu din laşitate, să nu acţioneze şi să lase bandiţii nepedepsiţi, intuind că refuzul răzbunării sale este singurul mijloc de a întrerupe nesfârşitul lanţ de crime ce se profilase pe bolovănişurile din preajma Pulberăriei.

2. SECRETUL PĂDURII BĂTRÂNE (1935) – dacă în textul din 1933 asperităţile peisajului montan îşi găsesc doar o proiecţie insinunantă şi obsesivă în frământările lui Barnabo, aici forţele naturii prind viaţă, dezvăluind o lume de poveste în care binele şi răul sunt cântărite şi balansate de către spiritele pădurii. Atunci când pragmaticul colonel Sebastiano Procolo hotărăşte să taie seculara pădure moştenită de la unchiul său, ignorând avertismentele oamenilor sau chiar ale forţelor naturii, luând în calcul chiar posibilitatea crimei pentru a înlătura împotrivirile nepotului său, Benvenuto, spiritele pădurii îl condamnă la moarte, iar umbra sa decide să îl părăsească, indignată de dezumanizarea sa dezonorantă. Degradarea nu este însă ireversibilă, cazul aparent pierdut al colonelului se pare că încă are salvare, într-o ispăşire prin moarte, precum în multe din textele buzzatiene.

3. MARELE PORTRET (1960) – roman ce exploatează potenţialităţile ficţionale ale SF-ului, proiectând într-un viitor nu foarte îndepărtat (aprilie 1972) povestea de iubire, sfidând moartea, a emeritului fizician Endriade pentru mult mai tânăra sa soţie, frivola Laura, moartă într-un accident de automobil alături de amantul ei. Departe de a se resemna, Endriade nu acceptă dispariţia Laurei şi o reînvie, reconsituindu-i gândurile şi dorinţele şi atribuindu-le unei instalaţii, unui automat pus în mişcare de un creier uriaş şi animat de un suflet pervers şi criminal pe măsura pornirilor explozive ale Laurei. Pierderea controlului asupra capriciilor automatului este previzibilă, maşinăria va aspira spre singurul lucru pe care nu îl poate avea, moartea (cu toate că, prevăzător, Endriade îi crease iluzia că ar avea posibilitatea sinuciderii), iar o crimă odioasă îi va aduce sfârşitul mult aşteptat, Endriade distrugându-şi în cele din urmă cu oroare propria creaţie.

4. O DRAGOSTE (1963) – ultimul roman al lui Dino Buzzati, în care mulţi au recunoscut reverberaţii autobiografice din convulsiile unei iubiri târzii a autorului, negate însă răspicat de acesta. Romanul gravitează în jurul amorului controversat, la graniţa ridicolului, care îl mistuie pe arhitectul cincuagenar Antonio Dorigo (nume cu o sonoritate asemănătoare lui Drogo) pentru tânăra cu alură adolescentină Laide (alt nume semnificativ, laido însemnând în italiană „respingător, scârbos, obscen”), care i se vinde cu nonşalanţă, dar şi cu o indiferenţă ce îl subjugă total. Chinurile geloziei, umilinţele, sfidările şi capriciile Laidei sunt suportate fără urmă de demnitate, în aşteptarea disperată a vindecării, care se iveşte neaşteptat, în momentul în care Laide îi mărturiseşte posibilitatea unei sarcini neprevăzute. Eliberarea de sub imperiul pasiunii, detaşarea de iubirea ce îl subjugase aproape doi ani îl aduce însă din nou în bătaia umbrei negre a morţii, de care uitase cu desăvârşire, dragostea fiind singurul antidot al obsesiei morţii, aducându-i odată cu veninul chinurilor ei, dulceaţa uitării iminentului sfârşit.

II. POVESTIRILE – insistând pe câteva titluri ce se regăsesc în cele două volume de proză scurtă apărute până acum în limba română, CELE MAI FRUMOASE POVESTIRI și MONSTRUL COLOMBRE ȘI ALTE CINCIZECI DE POVESTIRI:

1. CEI ŞAPTE SOLI – povestire ce exploatează aceeaşi inepuizabilă putere de auto-iluzionare din Deșertul tătarilor, doar că perspectiva aici este răsturnată: dacă Giovanni Drogo încremeneşte în aşteptare, claustrându-se într-o fortăreaţă de graniţă, irosindu-şi viaţa în nemişcare, neobositul călător din această parabolă porneşte într-o neîntreruptă căutare a hotarului împărăţiei tatălui său, îndepărtându-se tot mai mult de capitala din centrul ţării, cu care pierde în final orice cale de comunicare, odată cu plecarea cu veşti a ultimului mesager, cel de-al şaptelea. Drumul se dovedeşte fără sfârşit, ţinta iluzorie, prelungindu-se în necunoscut, exercitând acceaşi fascinaţie nelămurită precum cea resimţită de Drogo în faţa pustietăţii interzise, acoperite de neguri, a deşertului tătarilor.

2. ASALT ASUPRA MARELUI CONVOI – alt text tipic buzzatian, în care aşteptarea are un rol covârşitor, iar eşecul este iminent: destinul faimosului haiduc Gaspare Planetta, îmbătrânit după o detenţie, cu trupul zdruncinat de boală, se frânge în singurătate, într-o încercare din start ratată de a ataca de unul singur Marele Convoi, visul său de o viaţă, la care nu renunţă nici măcar în pragul morţii.

3. ŞAPTE ETAJE – povestire care gravitează în jurul obsesiei majore din prozele buzzatiene: scadenţa morţii. Giusepe Corte este internat într-o casă de sănătate multietajată în care bolnavii erau repartizaţi pe etaje în funcţie de gravitatea bolii, de la cei la care aceasta este într-o formă uşoară la etajul şapte la muribunzii cazaţi la primul etaj. Giusepe va străbate întregul periplu, de la etajul şapte până la primul etaj, înţelegând treptat că galopul bolii este ireversibil şi că perspectiva morţii este tot mai apropiată.

4. ECHIVALENŢĂ – succesiune de diagnostice pe care un doctor le oferă soţiilor unor bolnavi, în care scadenţa morţii este tot mai îndepărtată de data aceasta: trei luni, un an, trei ani, douăzeci de ani, cincizeci de ani… Chiar dacă intervalul este mai lung sau mai scurt, umbra morţii şi spectrul bolii sunt mereu prezente. Presimţire care s-a adeverit tulburător şi în destinul lui Dino Buzzati: acesta și tatăl său au fost răpuși de aceeaşi boală, cancer de pancreas, la 52 de ani distanţă.

5. MANTAUA – o povestire ce alunecă în tărâmul miraculosului, având din nou în centrul său moartea, de data aceasta întrupată într-un personaj misterios şi milostiv care îşi însoţeşte victima într-o ultimă vizită a lui Giovanni, cu rănile ascunse sub o lungă manta, la mama şi fraţii săi înainte de a-l însoţi în ultima lui călătorie, de data aceasta fără întoarcere.

6. CÂNTEC DE RĂZBOI – povestire ce explorează aceeaşi temă a călătoriei fără sfârşit, de data aceasta a unor soldaţi cărora li se promite un destin eroic şi dulceaţa victoriei, dar care presimt că mărşăluiesc spre moarte pe acordurile unui cântec rău prevestitor.

7. MONSTRUL COLOMBRE – fuga lui Stefano Roi de ameninţarea ghicită în propriul destin, sub forma unei făpturi fantastice, a unui peşte misterios care îl urmăreşte cu răbdare şi perseverenţă pe toate mările pe care acesta navighează cu disperare pentru a se ascunde. În pragul morţii, după o viaţă irosită într-o iluzorie fugă, Stefano decide să-şi înfrunte propriul sfîrşit prin luptă, însă descoperă cu amărăciune că acel colombre, îmbătrânit şi el de urmărirea fără preget, nu era o ameninţare, ci purtătorul norocului său, a Perlei Mării, care i-ar fi oferit celui ce o stăpâneşte bogăţie, dragoste şi linişte sufletească.

8. HAINA VRĂJITĂ – din aceeaşi sferă, de data aceasta un pact cu diavolul, promisiunea bogăţiei infinite printr-o haină din al cărei buzunar personajul va scoate saci de bancnote, însă cu preţul unor crime oribile ce se petrec departe de el, dar de unde de fapt dispar acei bani. Arderea hainei îl va readuce pe protagonist în punctul de plecare, toate bogăţiile se vor volatiliza, rămânând în urmă coşmarul unei culpe apăsătoare.

9. UBICUITATE – o nouă intruziune în sfera miraculosului, de data aceasta personajul purtând chiar numele autorului, Dino Buzzati. Pasionat de magie, deşi oarecum sceptic, acesta citeşte în fiecare seara câte o formulă dintr-o carte de magie, în speranţa că până la urmă va descoperi cuvintele secrete care îi vor conferi puteri supraomeneşti. Imposibilul se întâmplă şi Dino va nimeri formula care îi dă darul de a se teleporta, de a ajunge cu viteza gândului în orice colţ de lume ar dori, însă descoperă cu uimire că această putere infinită îi este în zadar dacă doreşte să-şi păstreze viaţa şi horărăşte să nu o folosească pentru a fi în siguranţă. Dacă personajul Dino Buzzati alege să-şi ţină ascuns darul ubicuităţii, autorul omonim îl va folosi însă cu prisosinţă, purtându-şi cu nonşalanţă cititorii prin cele mai fascinante cotloane ale densei sale opere literare.

Cea de-a doua parte a întâlnirii noastre a fost dedicată discuţiilor, iată câteva impresii ale «cititorilor celebri» timișoreni:

LAURA ARDELEANU: «“Sed fugit interea fugit irreparabile tempus.” (P. Vergilius Maro, Georgicon libri) – Însă, în vremea aceasta, timpul zboară – timpul, care nu mai poate fi recuperat, zboară.

Acest motiv literar, al goanei de nestăvilit a timpului, constituie unul dintre cele mai importante aspecte ale romanului Deşertul tătarilor al autorului italian Dino Buzzati. Acesta este romanul pe baza căruia au fost purtate discuţiile întâlnirii din 14 octombrie a „cititorilor celebri timişoreni”.

În primul rând, întrucât o mare parte din dezbateri s-au îndreptat în respectivele direcţii, voi insista asupra problemei trecerii timpului, asupra necesităţii de a căuta şi a găsi un sens vieţii şi despre statutul de „învingător”.

În legătură cu trecerea timpului, însuşi personajul principal, Giovanni Drogo, poate fi considerat un veritabil etalon prin care se măsoară cursul neostoit al anilor. Ajuns la fortăreaţa Bastiani, fortăreaţă aflată chiar la graniţa cu… deşertul, Drogo aşteaptă entuziast să îşi împlinească misiunea de militar. Îndreptându-se către locul cu pricina, un bătrân căpitan pe care îl întâlneşte întâmplător, îi vorbeşte despre trecutul glorios al Fortăreţei şi despre onoarea de a fi slujit acolo. Mai mult, îi spune despre hoardele de tătari care năvăleau în deşertul ce se întinde dincolo de Fortăreaţă şi despre ordinea şi disciplina care guvernau asupra militarilor. Însă toate acestea sunt de domeniul trecutului, în prezent Fortăreaţa nemaioferind oportunităţi de afirmare. Cu gândul că nu va face decât un stagiu acolo, Giovanni Drogo acceptă să rămână în acel hotar. Bineînţeles, deşertul nu a contenit să îşi prezinte mirajele şi iluziile care se activau ori de câte ori Giovanni se hotăra să părăsească inerţia şi automatismul vieţii de la Fortăreaţă, în favoarea unei cariere la oraş unde va putea să îşi afirme idealul de glorie şi să îşi împlinească misiunea de soldat. Însă ezită, sperând, precum colegii săi, că intr-o zi vor apărea mult-vestiţii tătari şi se vor relua vremurile strălucite de odinioară. Dar tătarii nu se arată decât în clipa în care Drogo, bătrân şi bolnav, părăseşte Fortăreaţa. Totuşi, el întâlneşte un soldat tânăr şi entuziast pe care îl va avertiza în legătură cu realităţile ce se petrec la Fortăreaţă.

Aceste trei personaje – bătrânul căpitan, Giovanni Drogo şi tânărul soldat – atrag atenţia asupra unei structuri ciclice care caracterizează întâmplările ce se desfăşoară în roman. Toţi trei au un singur ţel: desăvârşirea misiunii de militar. Însă pentru aceasta e nevoie de participarea şi câştigarea unor bătălii, ceea ce la Fortăreaţa Bastiani nu se mai întâmplă de mult. Doar ultimul din cei trei reuşeşte să împlinească misiunea sa şi a celor care au sperat şi au crezut în realitatea izbucnirii unui conflict cu tătarii. Avem de-a face aşadar cu un soi de metempsihoză în care nu trupul e acela care moare, ci statutul de militar. Astfel, odată ce bătrânul căpitan se retrage din viaţa cazonă, Drogo pare a-i lua locul. Însă nici el nu apucă să îşi materializeze idealul pe care însă îl va împlini tânărul nou-sosit.

Tot în sfera trecerii timpului, se încadrează şi problema aşteptării – a unui scop, a unui ţel care să definească specificul fiecăruia. Raportându-ne la personajul lui Dino Buzzati, această aşteptare e îndreptată înspre confruntarea şi învingerea unui inamic. În acest context, romanul buzzatian a fost comparat cu parabola kafkiană În faţa legii. Oare şi Giovanni Drogo, la fel ca şi personajul lui Kafka, a ezitat prea mult să îşi împlinească scopul, iar atunci când au apărut tătarii, boala şi vârsta înaintată l-au reţinut de la aceasta, demonstrându-i că deja e prea târziu? Oare chiar nu mai putea participa la nicio luptă? Acestor întrebări le va răspunde finalul romanului: ba da, mai există o luptă – una la care, inevitabil, participă fiecare om (militar sau civil). E vorba despre lupta împotriva ultimului inamic: moartea. O bătălie care din start pare pierdută. Însă în contra acestui duşman pe care omul nu îl poate evita şi nici înfrânge va sta mereu sentimentul gloriei, al slavei, al salvării finale, sentiment ce nu îl poate încerca decât acela care a luptat până la capăt. Astfel, Drogo, fiind încă animat de o aprigă dorinţă de a purta şi a câştiga o bătălie, a luat chiar ultimul moment din viaţa sa drept un război, iar astfel, în final, şi-a împlinit menirea.»

ALEXANDRU BODOG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Cea de-a 16-a întâlnire din cadrul atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timișoara a avut loc în 14 noiembrie și a stat sub semnul discuțiilor pornite pe marginea cărții lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor.

Plecând de la povestea locotenentului Giovanni Drogo, romanul atinge o largă paletă de probleme și interogații încifrate de simboluri multiple, toate acestea fiind așezate sub „umbrela” stilistică a unei proze scurte cu vădite influențe romantice. Repartizat la o fortăreață de graniță menită să respingă prezumtivele invazii ale tătarilor, tânărul Drogo pleacă la drum cu speranța dobândirii faimei. Odată ajuns însă, Giovanni descoperă, pas cu pas, că visul său de glorie amenință să prindă contururile ferme ale unui coșmar fără ieșire: fortăreața Bastiani nu este ce pare a fi, ea aducând mai degrabă cu o redută inutilă, populată cu soldați după chipul și asemănarea deșertului înconjurător; cu alte cuvinte, fortăreața Bastiani era menită pieirii și uitării definitive, pericolul invaziei fiind doar un produs al unei imaginații care dorea să instaleze iluzia în mijlocul realității anoste, căci, pentru a putea să trăiască, soldații aveau nevoie de un sens al datoriei lor, de un crez călăuzitor. Fără himera invaziei viața lor se reîntorcea în obscuritate. Hotărât să părăsească fortăreața, Drogo amână momentul, sperând în declanșarea bătaliei. Încetul cu încetul însă, el începe să deprindă stilul de viată dintre zidurile claustrante, obișnuindu-se cu obiceiurile militare și cu regimul cazon, așa încât, într-un timp relativ scurt, problemele întâmpinate la intrarea în fortăreață intră în reflexul său și sunt percepute ca niște simple banalități de rutină.

Lunile trec, la fel și anii, iar Giovanni Drogo continuă să trăiască împăcat cu sine și cu așteptarea ce pare că dizolvă timpul și spațiul, aruncând în derizoriu orice convenție socială. Plecând în permisie, pentru câteva zile, în satul său natal, Drogo își vede toate vechile legături rupte, prietenii, familia și cunoscuții văzându-și de viețile lor, vieți din care el, odată plecat, nu se va mai putea întoarce, cu adevărat, niciodată.

După alți ani de așteptare și de înjumătățire a efectivului fortăreței, bătrânului și bolnavului Drogo îi este dat să afle că invazia va avea loc. Aflat în convalescență, țintuit la pat, el este trimis acasă de către comandant, care îi semnează, astfel, condamnarea la moarte. Romanul se încheie cu un pasaj poetic ce amintește de scrierile romanticilor, în care este descrisă foarte plastic reveria finală a eroului, reverie care are rolul de a-l familiariza pe acesta cu iminența unei morți fizice și spirituale.

Tematic, povestea lui Giovanni Drogo pleacă de la dorința înfăptuirii unui destin  eroic și contactul cu o lume antieroică, trece prin adaptarea la o viață alienantă, pentru ca în final să propună o serie de interogații esențiale: are viața o finaliate ,,eroică”?, se poate visul converti în realitate?, până unde se întinde așteptarea și care sunt efectele ei?, care sunt premisele alienării, înstrăinării și angoasei existențiale?, poate omul să-și înfrunte propriile limite și condiționări?, are sens participarea la o bătălie pierdută dinainte (moartea)?

Publicat acum 71 de ani, acest roman impune conștiinței contemporane o serie de modele simbolice: Deșertul iluziilor, Fortăreața unei așteptări de proporții coșmarești și, nu în ultimul rând, figura palidă și dezumanizată a lui Giovanni Drogo, personajul cel mai apropiat, poate, de imaginea inimitabilului gândac kafkian.»

SIMONA BURTĂ (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Deşertul tătarilor al lui Dino Buzzati este pentru mine un roman cu tâlc pe care, odată ce l-ai citit, nu poţi să îl uiţi. De obicei, încerc să prind câte o învăţătură din fiecare carte pe care o citesc, iar Deşertul tătarilor nu m-a dezamăgit. De la Giovanni Drogo am învăţat multe, dar exponenţial este următorul lucru: “Carpe diem”. Ca și cititor, pot să spun că am trecut prin experienţa lui Drogo, cot la cot cu el pentru că nici eu nu ştiam ce îl aşteaptă, fiind un roman cu un suspans bine dozat şi aş spune de bun augur pentru că este unul dintre elementele care face cartea un roman strălucit al secolului al XX-lea. Nu pot să spun că m-au impresionat multe la roman, însă ce m-a impresionat a făcut-o în stil mare. Voi menţiona doar construcţia personajului, pentru mine portretul lui Giovanni Drogo nu a fost complex, ci mai mult decât atât. Un personaj pus în faţa unei oglinzi, în care am fost capabil ca cititor să văd în detaliu, până  în sufletul şi în mintea sa. M-a surprins subtilitatea lui Buzzati cu care a adăugat detalii acestui personaj întrucât după fiecare 20 de pagini am avut câte o nouă perspectivă asupra acestuia. După părerea mea, acest roman impresionează prin construcţia personajului principal Giovanni Drogo. Buzzati, cu o capacitate de surprindere a unui număr mare de detalii în puţin spaţiu, reuşeşte o introspecţie impresionantă pentru acest formidabil roman de secol 20.»

ANDRADA PAUL (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «În opera lui Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, fortareața Bastiani reprezintă ruperea de realitate. Locotenentul Giovanni Drogo uită de existența timpului și se dedică așteptării unui eveniment ce i-ar putea aduce glorie și ar putea da un sens propriei vieți. Din păcate, timpul nu uită de existența locotenentului, iar când invazia tătarilor are loc, Giovanni, slăbit și sleit de puteri, nu poate participa la luptă și își vede visul spulberându-se. Deșertul tătarilor m-a învățat că nu trebuie să ne lăsăm prinși în mrejele unei iluzii și că trebuie să muncim pentru a ajunge la materializarea planurilor pe care le avem. Timpul nu le rezolvă pe toate și cu siguranță nu putem lăsa ca timpul să decidă pentru noi.»

DALIA STOIA (Liceul Teoretic “William Shakespeare”, Timișoara): «Atunci când am citit primele file ale romanului trebuie să recunosc că nu eram prea încântată şi nici nu aveam prea mari aşteptări în privinţa desfăşurării acţiunii sau a rezultatului final. Însă, spre surprinderea mea, nu după mult timp subiectul a reuşit să îmi atragă întreaga atenţia. Atracţia a fost generată de sentimentul rezultat din ceea ce citeam la începutul cărţii, că voi asista la trecerea unui om prin viață într-un mod unic şi extrem de interesant. De data aceasta nu mă înşelasem, deoarece Giovanni Drogo a fost un personaj care a avut curajul să îşi trăiască viaţa alergând după glorie. El parcă, încă de la început, a presimţit  că va ‘porni într-o călătorie fără întoarcere’ din care nimic nu l-a făcut să se abată de la drumul său, nici faptul că nu existau ‘niciun fel de bucurii’ la Fortăreaţă şi nici măcar faptul că ‘tinereţea începuse să i se ofilească’. El nu voia să ştie de timp. Sfidarea lui faţă de timp, dar şi faţă de viaţă, deoarece el nu a ezitat să renunţe la posibilitatea de a cunoaşte iubirea în toate formele ei, de a simţi fericirea sau de a-şi forma o familie, acestea mi-au câştigat interesul maxim. Mi se pare fascinant modul în care a trăit personajul Giovanni Drogo, în principiu datorită unicităţii, dar şi datorită perseverenţei lui în a-şi urma visul de a obţine gloria. Acest fapt eu mi-l explic şi într-o manieră psihologică datorită faptului că atunci când ceva este limitat, restricţionat şi astfel valoros, atunci acel fapt sau eveniment sau obiect este extrem de atractiv. Consider că acest concept poate fi reflectat şi asupra cazului lui Giovanni Drogo. El a renunţat la tot ceea ce pentru un om constituie normalul, astfel el alege o viaţă care poate fi socotită chiar nefericită şi lipsită de orice strălucire pentru cei care nu au trăit-o sau nu o înteleg, iar într-o asemenea viaţă el simte nevoia să se agaţe de ceva şi anume de visul său de a atinge gloria, dar şi de a câştiga elogii şi respectul celorlalţi. Însă, în Deşertul tătarilor acest vis este greu de înfăptuit datorită posibilităţilor reduse de producere a invaziei tătarilor. Prin aceasta visul este improbabil de îndeplinit, iar Drogo este legat de acest fapt care îl detemină să lupte pentru el şi să-l vizualizeze ca fiind extrem de strălucit.

În concluzie, consider că romanul îşi câştigă importanţa pentru mine în principiu datorită felului în care personajul principal a trecut prin viaţă, fel pe care personal îl admir datorită faptului că eu nu aş putea să-l egalez. Însă, prin intermediul cărţii am aflat mai multe şi despre viaţa la o fortăreaţă despre care nu aveam prea multe cunoştinţe. Iar în urma întâlnirii noastre, am mai câştigat informaţii sau viziuni privitoare la carte. Printre acestea se numără încadrarea romanului în curentul romantic fapt care mi-a rămas în minte pentru că eu nu mă gândisem la nicio încadrare a cărţii, asemănarea cu Procesul lui Kafka, noi informaţii despre timpul din roman, dar şi discuţiile despre unele scene sau chiar despre unele citate. Pot spune că pentru mine Deşertul tătarilor şi întâlnirea noastră a reprezentat un nou exemplu despre cum poate fi viaţa trăită într-un mod exemplar când te afli într-un unghi nefavorabil.»

SNEJANA UNG (Liceul Pedagogic “Carmen Sylva”, Timișoara): «Luna trecută ne-am lăsat vrăjiţi de romanul lui Dino Buzzati, Deşertul tătarilor. Întâlnirea a fost reflexia în oglindă a romanului. Am lăsat timpul să ne poarte în locuri uitate de lume, în fortăreţe, aşteptând începutul unui război.

Războiul nu a întârziat să înceapă, însă soldaţii nu erau tătarii, ci noi, cititorii celebri. Discuţiile noastre s-au focalizat asupra simbolisticii romanului, asupra modului  în care este interpretat timpul, precum şi asupra evoluţiei personajului principal, Giovanni Drogo.

Timpul a fost văzut de cititori ca un element  marcant al vieţii. Alex ne-a vorbit despre ideea conform căreia timpul este circular, oamenii fiind piese ale aceluiaşi timp. Ideea este susţinută de fragmentul în care un soldat, Morro, apare la fortăreaţă. Giovanni Drogo retrăieşte sosirea lui, însă de această dată aflându-se în cealaltă extremitate, pe panta celor bătrâni.

Realitatea îşi găseşte opusul prin vis. Giovanni Drogo nu trăieşte în real, ci în imaginar. Îşi creează un vis care îi marchează drumul vieţii. Lupta în război este văzută de Drogo ca un mijloc de a rezista timpului, Simona spunându-ne că prin război Drogo îşi putea crea un renume. Chiar dacă timpul este infinit, viaţa este finită. Giovanni Drogo moare aşa cum şi-a dorit – în luptă. Însă această luptă se dovedeşte a fi o luptă interioară, lupta dintre viaţă şi moarte. Pornind de la această luptă, am încercat să-l considerăm pe Drogo ca învingător sau învins.

Am sfârşit cu concluzia că nu noi trecem prin timp, ci timpul trece prin noi, suntem doar nişte proiecţii ale timpului. Ne refugiem în fortăreţe, în deşert, ne creăm vise, crezând ca nu vom dispărea de pe axa timpului. Însă totul este doar o iluzie…»

Le mulţumim tuturor celor care au participat, au citit şi s-au implicat în discuţii, Editurii Polirom pentru colaborare şi Librăriei Cărtureşti pentru ospitalitate. Vă asteptăm la următoarea întâlnire a Atelierului de lectură „În căutarea cititorilor celebri” din Timişoara, cu tema DANSUL LIBERTĂȚII – NIKOS KAZANTZAKIS, ZORBA GRECUL, Editura Humanitas, 2011, care va avea loc luni, 12 decembrie 2011, de la ora 18, la Librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara!